Urca in barca si asteapta adierea vantului. Priveste fix la panza si o vede lasata. Totul asteapta ca el sa mai gandeasca odata la actul sau. Nu gandeste. Sta inlemnit si gol. Nu se aude si nu se vede nimeni venind sa-l cheme inapoi sau sa ii ureze calatorie placuta. Este el si linistea ce-l va urmari de acum.
As putea spune ca a uitat, dar as spune altceva. Uiti de un lucru pana cand iti amintesti. In momentul cand ai constientizat uitarea poti spune ca ti-ai amintit(sau macar partial). El nu. Nu a uitat ca a iubit. Nu a uitat-O. Nu a uitat chinul, cum ii clocotea sangele in vene, cum uita ca il dor genunchii cerandu-I iertare... Nu a uitat. A pierdut irevocabil acele amintiri. Este gol.
Intoarce chipul serios spre mal ca un copil mic ce isi lipeste fata de geamul masinii si isi ia la revedere de la noi. Pleaca. Panza lui se umfla. Intoarce iar privirea spre ea. E alb. Mort.
Se aude zgomotul unui turture minuscul lovindu-se de fundul barcii. Ultima lacrima.
O priveste cum tremura. Simte banca vibrand odata cu ea. Isi scoate haina si incearca sa o inveleasca. Haina trece insa prin ea si cade jos. O fantoma. Atunci se trezeste. Intelege de ce el nu vibra.
"O fantoma. O... fantoma". Priveste in gol si nu poate realiza ce s-a intamplat. Era gata de o sinucidere a egoului pentru salvarea ei. "O FANTOMA!". Mintea i se goleste brusc. Ramane iar stana de piatra pe banca. Toate amintirile ii sunt arhivate si ascunse in strafundul fiintei sale desirate. Nu misca nici sangele prin venele lui. Moare.
Se trezeste singur. Ridica incet privirea din pamant. Vede neclar. Ii este frig. Banca este uda. A plouat. Focalizeaza si in stanga lui observa ca locul este uscat. Nu tine minte sa fi stat cineva acolo. De fapt... de fapt nu tine minte nimic. Nu stie cine sau unde este. Dar nu isi pune intrebari. Trebuie sa se ridice. Se ridica incet. Are muschii atrofiati. A stat mult timp. Se scutura de praf. Se uita spre malul apei si vede o barca. Are panza lasata. Se lasa condus de impuls. Nu gandeste si nici nu simte nimic. E un manechin umblator. Merge cu pas marunt spre barca. Pe fata lui nu poti citi nimic. Ridurile fetei sunt incalcite si nu sugereaza decat nimicul dinauntrul sau. E incapabil ca un mort de a mai deschide gura. Ajunge la barca. Dezleaga parama. Inalta panza. Plec.
Sta in fata gropii gata sa arunce. Sinele sau pe ea?
Dictionarul nu poate defini dragostea, iubirea, amorul, patosul...pune doar acesti termeni intr-o sinonimie imprecisa. Intelegi astfel ca nu este importanta intelegerea acestei emotii ci trairea ei. Dictionarul nu asociaza acestor cuvinte nici termenul "reciproc". El nu este necesar nici experientei. Lui ii era. Stia ca nu exista Ea fara "reciproc". Sau poate tocmai Ea stergea acest cuvant si il facea sa-si piarda importanta?
Sta in picioare si o vede cazuta pe banca funerara alaturi de alaiul bocitor. El vede falsitatea lacrimilor ce ii sunt ei atat de necesare. Dispar. Se aseaza. Sunt ca doua morminte vecine. Pe banca astepti sa vina. Se crede a fi cel asteptat. Nimic nu sparge linistea. O priveste si simte absenta ei.
Sarutul dulce, cearta, partajul si revenirea au ca urmare moartea. Sarutul. Sarutul de dupa e prima lopata de pamant aruncata de cel intors peste celalalt. Aceleasi buze de aceeasi fragezime. Acelasi patos, mai mare chiar uneori. Gesturi ample de iubire salbatica, ravasirea parului si carnalitatea actului te omoara. L-a simtit. A simtit curentul ce-ti trece prin sira spinarii. A gustat buzele reci si nu se putea opri. A vazut intoarcea unui cadavru. Ce a iubit a plecat. S-a intors un impostor. Nu suporta nici minciuna in care se gasea,dar mai mult nu suporta lipsa. Un trup incerca sa umple un gol sufletesc.
S-a intors spre el. L-a lovit cu o privire ce parca spunea:"E ocupata banca. De ce te-ai mai asezat?" -Pleaca! -Nu! Stau. -Saruta-ma atunci! -Nu. Eu vreau sa te intregesc. Vorbesc. Un sarut era de ajuns. Ii alimenta dorinta. O vedea pe Ea pierduta. Nu era prima data. Culorile erau din ce in ce mai palizi. Contrastul dintre ea si tabloul lui(la care nu a mai privit si de care uitase din clipa in are s-a asezat) crestea cu fiecare gest al ei si incercare a lui de a o salva. Unora le place sa se inece. Nu vor sa ajunga la mal. Teama de a trai poate depasi teama de moarte.
Nu intelege lupta desi o porta. Se poate ridica oricand, poate incepe un nou portret, insa crede ca salvarea ei este si salvarea lui. Stia banca in amanunt. Fiecare detaliu a fost studiat de nenumarate ori. Nu i-a spus si ei. Vede suferinta ei gri. Isi aminteste de negrul sau si de albul la care aspira. Nu stie cu ce sa contrasteze.
Ea pierduta. El pierdut. Pot fi unul gasitul celuilalt. Nu. Partial plecata partial langa si in El. Il doare prezenta atat de absenta a Ei. Il doare sarutul rece. Sta.
Era un suflet gol plimbator. Din nou o foaie goala in fata lui si se trezeste iar cu B-ul in mana. De data asta e hotarat sa fie mai atent. Incepe cu axa de simetrie a capului. O imparte in trei: partea de jos o va umple cu un "te iubesc" ce ea il va spune, in cea de mijloc va pune nasul ei turtit de obrazul lui la primul sarut, apoi ochii in care se va pierde de atatea ori pe linia de mai sus si dupa ei fruntea sub care o va gasi pierduta. Cei de langa il privim trasand cu o mina atat de dura un contur atat de fin. Dar este precis. Privim la amandoi. Inca nu a ispravit drumul pana la banca, dar conturul este dat.
O priveste pierdut si in ochii lui se vede speranta ce o arunca inaintea pasilor sai. Fiecare om se aseaza pe banca din diverse motive. El s-a asezat pentru a se odihni, a contempla si a se pierde. Cand esti pe banca te separi de lume. Esti tu si restul. Banca este un loc public in care individul intra si priveste viata pulsand pe langa el. El se simtea mort. S-a asezat candva pentru a se rupe de noi, dar mai ales de Ea.
O vedea asezata pe locul lui. Aceleasi trasaturi angelice pe scheletul demonic. Ochii sai capteaza detaliile unul cate unul. Mana lui fixeaza schita. O striga, dar este acoperit de un zgomot de fundal. Prima conversatie a cazut. Ploua. Un moment mai tarziu este soare si privirile se intalnesc. Ceva izbucneste in el. O saruta. Ii raspunde. Urmeaza o serie de degradeuri frumoase, un joc nebun de lumini si umbre. Portretul pare acum angelic. Nu seamana cu al Ei pentru ca Ea are ochii reci. Fata de pe banca ii zambeste. El calca tot mai apasat pentru a ajunge la ea si lasa ochii pe foaie pentru a pune unele accente. Atunci cand faci un portret trebuie sa fii rabdator si precis. Nu dai cu radiera. Stersul si intinderea hasurilor cu degetul dau efectul de kitch.
Ajunge langa banca. Ridica privirea din foaie si o vede. Sta jos cu ochii in pamant. Parul ii atarna ca o salcie plangatoare. Nu intelege. Acum a ajuns. Acum sunt nori iar si abia acum vede asezati niste straini pe banca lor. Fete sterse. Ce cauta ei? Nu are importanta. De ce nu ma priveste acum? Cine a dat lumina mai incet? Ea. Statea pe banca si strangea manerul ei. Ramane mut si se gandeste daca nu cumva o loveste parca in crestetul capului amintirea rece a lor. Isi ridica privirea si priveste prin el. Rosteste un mesaj parca pentru nimeni. Simte gol.
El s-a ridicat de pe banca. Nu poti muri acolo, dar te poti pierde pana si de tine. E un fel de moarte clinica. In aceasta iluzie ti se arata lumina de dincolo. Esti ca un calculator pus pe stand-by. Vezi focul viu, izvorul vietii si delta sa. Experienta te lasa totusi cu intrebarea:"Era imaginea Ei in forma pura sau contrastul?".
Era din nou lumina peste ei. El aici, pe banca, ea acolo. Se certau. Suferinta sa de acum cu amintirea ei de atunci. S-a ridicat si a mers pe malul apei. Vedea jos imaginea susului. O vedea zburand si isi vedea imaginea stearsa in apa. Zvacnea ura in el. Era confuz si incerca sa gaseasca raspunsuri la cele mai mici nelamuriri. Nu vedea evidentul, dar analiza atat de profund detaliile lor. Apoi a privit la apa. Era calma.
A simtit un val cum il strabate din cap pana in picioare apoi a ramas incremenit. Era o statuie. Alb. A vazut evidentul. Nu era ea. A fost. A pictat gresit. Mintea i se goleste de intrebari lasand in urma un gand stupid:"nu conteaza cine e". Nu mai credea in Ea. Stia ca nu va mai veni vreodata. Putea fi oricine acum. Nu ii mai pasa. N-a vazut-o decat fugind. Dar oare nu a fost el pictorul? El avea creionul. O copie proasta o ilocuia in timp ce-si lua ochii de la Ea pentru a mai trasa o linie la portret.
Gol. A ramas iar gol inauntru. A inceput sa paseasca. Primii sai pasi. Mergea pe marginea apei. Vedea norii sus si apa linistita jos. Nu cauta un zbor sau o reflexie. Dupa un timp a vazut-o asezata pe o banca. Ii parea cunoscut chipul, chiar frumos de la departare. O striga. Ea ii raspunde si ii face semn sa vina. Nu stie de ce sta ea pe banca de pe care tocmai se ridicase. Nu stie ce asteapta.
Este calm. Trasaturi fine. Nici un rid care sa dea de gol chinul Ei. Chipul iti lasa impresia unei cafele bune ce s-a racit. El paseste spre banca, la inceput mai incet, apoi cu pas din ce in ce mai larg. Fiecare din ele cu un prim zambet, o prima privire, o prima cunoastere a ei. "De departe parea ca zambeste. E serioasa. E rupta". Se putea opri, dar se vedea atat de clar batut in cuie langa Ea pe banca. Si a mers...
Il loveste parca in crestetul capului amintirea rece a lor. A incremenit pe banca. Priveste cu ochii larg deschisi in zare. Pe retina sa el deruleaza insa imaginile de atunci. Nu e un film prea frumos. Coloana sonora dura. Se simte cum ii creste pulsul pentru ca banca vibreaza odata cu el. Se prinde cu mana rece de ea.
Vede lucrurile ce l-au facut sa fie fericit. Ii revede primul zambet, prima floare daruita ei, primul sarut. Primul pacat. Vede prima cadere, primul ei suspin, primul sau pumn infipt in perete, prima cearta muta, din priviri. Vede prima impacare, simte iar primul sarut strain, primul sarut rece, prima privire sticloasa asupra lui si aude primul tremur din glas. Lupta de mai tarziu. Fad se aude pentru ca sunt tobe. Bat tare. Chitara taie linistea. Vocea lui e acum vocea Sa. Coloana sonora a filmului e cantata acum de El.
El o striga, o alunga... ii regreta disparitia. A trecut iubita sa in ziar la "decese", nu la "(gasit si) pierdut...". Pana la urma de ce ai trece un lucru important la rubrica lucrurilor disparute? Sa stie ceilalti ce noroc poate da peste ei? Si daca este important pentru tine si pentru ceilalti nu atunci poate ca cel ce il va gasi va considera ca nu merita osteneala. Pana la urma nu citeste asa multa lume ziarul.Dar la decese... "La decese sigur se vor uita".
Un strigat puternic taie linistea. Respira greu si ochii sai isi revin. Se inmoaie. A obosit. E liniste iar. O uita iar si soarele iar apune...
-Ai sarutat vreodata o straina? -Nu. -Iti place sa crezi asta...
Cate a ajuns oare sa cunoasca pana in maduva existentei lor? Niciuna. Dar a sarutat. A sarutat la fel de aprins de fiecare prima data, de la primul gest schitat. Nu stia niciodata cine e, dar astepta conturarea unui portret al Ei. Era partial artistul ce o crea, partial audienta din spate, iar mai tarziu ajungea sa fie "mazgalitorul".
Artistul din el avea rolul de a crea un portret cat mai apropiat de al Ei. El avea culorile. Cand lumina era proasta el era omul cu imaginatie ce trebuia sa completeze desenul cu tonurile minunate ce-i lipseau originalului. Si pana la urma era sincer. In final desenul semana cu ceea ce avea in fata, dar ea nu semana cu ce era desenat.
Audienta era partea sa ce se bucura la fiecare noua linie trasata de artist. Era starea de spirit ce lua nastere prin conturarea fiecarui nou detaliu. Artistul avea ochii si mana, dar audienta avea aprobarea si dezaprobrea.
Iar in momentul in care ochiul audientei isi da seama ca ceea ce vede nu este Ea ci o straina, in clipa in care dezaproba, artistul se preschimba in cea mai urata forma a sa:"mazgalitorul". Practic in acest moment portretul ce surprindea pana acum in comparatie cu originalul se transforma intr-o caricatura banala. Toti suntem la nevoie "mazgalitori", insa bunul simt l-a invatat ca in momentul in care devii mazgalitor o faci doar pentru propria ta audienta, iar pe ceilalti ii lasi pur si simplu cu un portret neterminat.
