Jurnalul unui paranoic ( 4 )

Am fost astazi la ea. Am trecut pentru prima oara acel prag si m-am asezat in patul ei moale. A inceput sa imi povesteasca noile planuri ce le-a pus la cale cu prietenele ei. Eu ma cautam cu privirea in fiecare coltisor al acelei camere. Nu ma gaseam. Nu ma vedeam in acel pat. Dar am fost. Am mai fost in patul acesta. Inca puteam sa vad cutele ce le-am lasat in cearceaf si simteam inca vibratia noastra.
Am mai fost la ea. Ii vad buzele miscandu-se, dar nu pot deslusi nimic din ceea ce spune. Imi e familiara nuanta aprinsa a culorii peretilor. De ce traiesc in acest continuu sentiment de deja-vu? Clipesc si ii simt absenta. Nu mai este in camera. Nu o mai aud. Ma ridic din pat speriat. Din cativa pasi sunt in hol si tot nu ii aud glasul. Nu aud nimic. Este o liniste ce ma framanta. Nu este in baie, nici in bucatarie. Intru in ultima camera. Nimic. Vad un dulap si ma apropii de el. Il deschid. Ce cauta hainele mele aici? Tricouri, boxeri si hainele ei. Vad un sac jos. Il deschid si vad o aglomeratie de ciorapi. O parte sunt ai mei, o parte ai ei. De cand locuiesc aici?
Ma intorc. O vad asezata pe canapea. Se uita la televizor si imi vorbeste. Ma intind langa ea. Imi plimb mana prin parul ei. Ma priveste in ochi si ma saruta apasat pe obraz. Parca zvacnesc in mine cuvintele: " Te-am vazut plecand de atatea ori incat singurul loc in care stiu ca esti intr-adevar prezenta este in mine.". Dar o vad iar si as vrea sa imi pastrez aceasta imagine mereu. As vrea sa imi tatuez sarutul ei pe obraz. Mi-l vor lua si imi vor sterge memoria. Ma vor devora si voi ramane o conserva goala.
Sar!

Jurnalul unui paranoic ( 3 )

Vad umbra mea cum dispare din acel contur si uit de ea. Vad un geam spart in spatele meu, unul intreg in fata mea. Nu le inteleg si nu ma inteleg. Scriu aici pentru ca mi-e frica de ei si de ceea ce vad. Si esti scris pentru a nu stiu cata oara...
O vad venind si astazi cu acelasi zambet cu care m-a intampinat intaia oara. Ceva s-a schimbat. Ochii! Unde e? Ce a patit sau ce am facut? O intreb. Ezita. Sigur imi ascunde ceva. Stralucirea din ei dispare. Cand eram mic imi placea sa ma uit la desene animate la video. Ultimul inorog. Si ei ii disparea sclipirea nemuritoare a ochilor cand inceta sa mai fie idealul vanat de rege. Ea ramane aceeasi de care ma voi lipi irevocabil si ma voi desprinde ca scrumul tigarii ce-o fumez.
Nu ne plimbam astazi. Stau intr-un loc retras pentru a ne privi. Jocurile de cuvinte si cele de priviri sunt aprinse de berile reci. Beau ce bea ea, desi preferam altceva. Ca un peste imi place sa inghit mamaliga din carlig... si nu imi doream un alt pescar. Daca imi este atat de frica atunci de ce ma arunc de pe cel mai inalt loc ce l-am gasit? Si de fiecare data cand o fac uit. Uit de geam, de ai mei, de tot si traiesc iar. E atat de bine acum. As vrea sa traiesc doar acum, sa fiu doar un spectator la ce va urma.
Ma surprinde intr-un mod placut fiecare gest al ei: privire, simt, atingere. Mi-e frica sa nu fie doar un chit ce ma umple. Sunt pierut, dar ma simt a fi exact unde trebuie. O gust si aroma ei vibreaza pentru mult timp. Ma simt incababil de a-ti descrie fericirea si orgasmul pur al privirilor. Nu o voi face oricum pentru ca mi te vor citi si vor arunca ei prima lopata de pamant.
Ma hranesc cu aceeasi amintire si uit.

Jurnalul unui paranoic ( 2 )

Egoismul omoara si aprinde spiritele. Sunt egoist cand zic "AM NEVOIE DE CINEVA CARE SA AIBE NEVOIE DE MINE"? Ea este?
O vad in doua ipostaze zilnic. Noaptea imi tulbura somnul si ziua imi lumineaza drumul. Sunt agitat de calmul ce ma cuprinde. Nu inteleg si nu vreau sa inteleg pentru ca imaginatia mea se descurca de minune pana acum.
Din umbra amintirilor ma lovesc greselile ce voi urma sa le fac. Am iesit cu ea la un suc. Voi incerca sa fiu original azi. O vad coborand. Sting tigara si pe chipul meu se instaleaza acelasi zambet ce nu-l pot controla si care ma face sa par stupid. Urca. Mergem pana la singurul loc unde stiu ca gasesc savarine. De mult voiam sa fac asta.
Vorbim tampenii. Nu ma deranjeaza, dar ma gandesc intr-una ca nu sunt cele mai grozave savarine. Fac asta pentru ca stiu ca inevitabil orice alt gand m-ar duce la tradare. O vad sarutata de o umbra. Nu are chip. Ea imi zambeste sau ii zambeste? Poate ei ii plac savarinele astea.
-Hai la tine. Hai sa uitam de noi. Macar azi sa uitam amandoi. Altadata tu vei fi uitat deja de mine.
Nu ies aceste cuvinte din gura mea, oricat de mult as vrea. Nu pot. Mi-am luat gandul de la savarine si ma vad tradat. Am vazut de la inceput acea umbra care ma injunghie acum la fiecare semn ce mi-l face ea. Nu pot fi eu acolo.
Vad ce doresc si am pierdut deja. Inchid ochii si vad ce mi-am dorit si voi avea.
Imi vad conturul trasat cu creta pe asfalt.

Jurnalul unui paranoic ( 1 )

Mi-e frica sa te scriu pentru ca mi te vor citi, dar ma vor descoase oricum si povestea mea si a ei va murit degeaba. Sunt jos langa blocul meu trasat cu creta pe asfalt. Mi-e frig. Inchid ochii si incerc sa inspir. Nu pot. Se pare ca fiecare celula a mea respira individual. Deschid ochii. Vad acelasi drum ce ma ducea mereu la ea. Din reflex incep sa merg spre locul unde ne-am intalnit prima oara. Parintii...unde imi sunt parintii?Geamul...
Am mers incet initial apoi mi-am simtit parca pentru prima oara inima lovindu-mi cosul pieptului si am inceput sa maresc pasul. Este atat de profunda emotia primei intalniri. Imaginile saltului sunt inlocuite de imaginea primei ei priviri. Oare cum ma va saluta? Ne vom plimba de mana? Privesc in sus si vad un cer senin, roz. Este mai profund de atat. Este un rosu sangeriu stins. Aproape am ajuns.
Este pe banca ce va deveni a noastra si a lor si ma asteapta privind telefonul. De ce telefonul? Unde-i este privirea ce ma cauta? Ma grabesc.
Iau pozitia de drepti inaintea ei. Isi ridica ochii. Aceeasi privire ca o mana de taran ce seamana si secera. Ma nasc.
Aud primul cuvant si acesta ma umple. Arunc momentan iluzii in mine pentru ca macar una sa infloreasca in realitate. Pana la urma va pleca si voi ramane cu un buchet ofilit.

Ca gutuia-n dulceata(finalul)

Lucian:nu inteleg... nu inteleg ce are valsul(canta vreo doua acorduri de vals)...ce are tangoul(canta doua acorduri de tango)...de ce nu sunt si pentru mine?...nu inteleg...nu vad ce are poezia mea...(canta pe nishte acorduri versurile:)[Cand ploaia va-nceta/Voi fi aici, in fata ta/Iar tu venind sa nu te uiti/Ca-n ochi am lacrimi reci/Si sincera tu sa imi spui/Daca ramai sau pleci...]...de ce nu vede nimeni aceste cuvinte cand se uita prin caietul meu?(trist, arata spre public un caiet mazgalit ce era pe banca)...nu-mi vad desenele...sunt asa...ca intr-o barca...plutesc in deriva in mijlocul oceanului.Desigur, il am pe Radu, care e busola mea...el e confidentul meu... dar si asa...raman in deriva purtat de valuri...imi pare imposibil sa ajung undeva...daca ma aplec putin peste marginea barcii si privesc in apa vad un copil intr-un trup de barbat ce priveste intr-un mod ciudat la mine...si ne intrebam amandoi care reflexia cui este...Stii...cand eram mic o ajutam pe bunica sa culeaga gutuile. Ma suiam in copac si culegeam o parte, iar cele la care nu ajungeam le loveam cu un bat si cadeau. Din cele cazute unele se loveau mai tare, altele mai putin. Pe cele culese de mine si pe cele intregi din cele cazute bunicu le ducea la piata,... iar pe cele lovite sau stricate...bunica le lua...le spala si le curata...si apoi facea din ele o dulceata minunata a carui gust il simt si acum...stii...Domnisoara asistenta imi aminteste de bunica mea...amandoua au aceeasi privire blanda, aceeasi caldura in ochi cand ma privesc...si ma fac sa ma simt... ma simt asa... exact ca o gutuie din dulceata.

Ca gutuia-n dulceata(part 3)

Ofelia:stai Lucian...aaa...doar dansam si noi...
Lucian:...(senin)ma scuzati...
Lucian iese lovit parca brusc de realitate, putin trist, alb ca varul...
Liviu:stai Lucian?!...doar dansam si noi?!...bun asa... eu zic sa-i scrii un raport.
Ofelia:cum poti sa fii ma asa insensibil?! Ai vazut ce reactie a avut cand ne-a vazut?! Si mai ales cum eram cand ne-a vazut...si nu mai fi ironic, stii doar ca Lucian e...
Liviu(o intrerupe):..da, stiu. Lucian e luceafarul tau si eu am aparut tocmai cand dadea sa coboare. Hai ca eu v-am lasat porumbeilor, ma duc la mine la sectie sa vad ce-mi fac baietii...vorbim mai incolo cand termini cu telenovela asta...(si iese pe usa)
Ofelia:Hai mai Liviule si tu acum...nu te supara...(apoi singura cu fata senina)bine...vorbim mai tarziu...
Ofelia se aseaza la birou si cade pe ganduri.
In drumul sau spre iesirea din partea stanga Liviu trece pe langa Lucian care mergea cu pasi marunti, senin, de parca era in transa, intocmai unui somnambul, si il mangaie pe cap fara sa-l priveasca, cu fata serioasa, putin nervos, zicand:mult noroc baietii!
Vazandu-l pe Lucian alb la fata, Radu se sperie si se apropie de el cu emotii, tremurand putin, cu frica. Cei doi ajung aproape in acelasi timp la banca din partea stanga si se aseaza, primul fiind Lucian.
Radu(cu glas incet, tremurat):ce s-a intamplat?
Lucian(inca pierdut, in transa):nimic. Dansau.
Radu:cine? Liviu cu domnisoara asistenta?
Lucian:da.
Radu:si?ce-ai facut?
Lucian:nimic.
Radu:si ei?
Lucian:nimic.
Radu:si ce-ai iesit cu fata asta de mort de acolo?
Lucian:stii ce-ti ziceam eu mai devreme de fluturii aia si de icoana...de sentimentul ala frumos al meu?
Radu:da.
Lucian:ei bine...a murit. Cand am intrat si am vazut cum o lasase pe spate...asa cum voiam eu sa inchei dansul cu ea...atunci...atunci sentimentul meu frumos a fost pus la zid si executat. Uite-te la mine si o sa-l simti cum se duce...auzi? bate din ce in ce mai incet...
Ofelia iese din birou intrerupandu-l pe Lucian. Ii aude ultimele cuvinte.Cei doi bolnavi se comporta acum ca doi bolnavi psihic, cu dificultati in exprimare. Radu ii face semn lui Lucian ca a iesit din birou Ofelia. Acesta se intoarce spre ea si o priveste pierdut. Ofelia se apropie de cei doi incet.
Ofelia:stii...Lucian...trebuie sa-ti spun ceva.(cand ajunge aproape de banca se opreste) sunt foarte frumoase poeziile pe care le gasesc la usa...
Radu(entuziasmat):i-auzi ma...ii plac poeziile...
Ofelia:...si...
Radu:i-auzi...mai e ceva.
Ofelia: si imi plac desenele tale cu dansatorii...
Radu:i-auzi ma..si desenele...(catre Ofelia)si mai ce domnisoara?
Ofelia: Radule...te rog mult du-te tu si mai deseneaza putin cat vorbesc eu cu Lucian apoi vin sa ne uitam toti trei la desene.
Radu(ridicandu-se de pe banca si indreptandu-se spre sevalet):da...eu desenez... da de bomboane a uitat...
Ofelia se aseaza langa Lucian pe banca.
Ofelia:stii... imi esti simpatic. Imi esti drag ca propriul meu frate. Dar cu poezii si desene nu poti avea pretentii...eu...eu am nevoie de ceva mai mult...ma asculti?(Lucian a ramas inmarmurit)...ahhh... nu stiu ce-mi mai bat capul... de ce caut eu sa vad esentele ascunse... vorba lu’ Liviu...daca erai asa cum te vedeam eu nu erai aici... esti doar un copil,nu?..in trupul asta de tanar e doar un copil speriat...de unde sa stii tu de iubire...sa o simti...ce oarba am fost... hai Lucian ca acum ma duc sa vad desenele... ce ai facut?...lasa-ma sa ghicesc...dansatori...
Ofelia si Radu impietresc la sevalet. Luminile se diminueaza si se pune reflectorul pe Lucian care ia de langa banca o chitara.

Ca gutuia-n dulceata(part 2)

Lucian sta visator, pierdut pe banca...Radu se apropie.
Radu:ei bine?!... Ce a zis?... I-a placut?...ce taci ma?
Lucian(parca e in transa):vine mai incolo sa ne vada desenele.
Radu:aoleu!...si copaceii mai amarati?
Lucian:ehh...
Radu:pai ce-ai ma ca parca iar ai intrat in transa. A zis ca vine mai incolo...vine mai incolo. Ce? Astepti. Numai bine ai timp sa te gandesti ce si cum sa-i zici de dansatorii tai...
Lucian:da...desi...
Radu:desi ce?
Lucian:ehhh... vise de-ale mele...
Radu:pai spune...ce te framanta?
Lucian:nu conteaza...
Radu:hai ma... ce-s eu? Cartof prajit sau prietenul tau care are mereu sfatul salvator?
Lucian: esti radule...esti confidentul meu...dar ma tem ca de data asta nu exista nici un sfat salvator...sunt pierdut...plutesc asa in deriva ca o barcuta in mijlocul oceanului...
Radu: iar eu, busola ta, o sa te ajut sa tragi la mal...hai zi ce te macina...
Lucian:pai simt ca...adica de ceva timp imi vine sa...sa rabufnesc asa... sa urlu sa m-auda toata sectia ca... ca..
Radu:ca ce?zi odata, nu ma mai tine in suspansul asta de telenovele.
Lucian: ca IUBESC! Ca as vrea sa... sa dansez cu domnisoara asistenta(in acest moment in partea cealalta a scenei Liviu o ia in brate pe Ofelia si incepe sa danseze cu ea, in timp ce ea se amuza)...da...sa valsam prin salon ca la bal... si... si sa-i dau flori(Liviu ia o floare de pe birou si ii atinge obrazul Ofeliei cu ea). Vreau sa-i dau flori. I-as fi dat demult, dar stii doar ca nu putem iesi de aici decat in curte...iar la mine n-a mai venit nimeni de mult sa-l rog sa cumpere...de ce crezi tu ca tot scriu eu poezii? Ca desenez?
Radu:de ce?

Lucian: ca nu pot. Nu pot sa rabufnesc asa. Crede-ma ca m-as duce direct la ea, m-as pune in genunchi(in timpul asta Liviu se lasa in genunchi in fata Ofeliei care roseste) si i-as spune de ce desenez cupluri care valseaza si de ce scriu poezii despre El care asteapta pe o banca sa vada ploaia cum cade pana la capat pentru a vedea soarele rasarind dintre nori...i-as spune Radule...am valsa si i-as da flori..dar(coborand din nou cu picioarele pe pamant)...nu pot.
Radu: de ce? Cine te impiedica?
Lucian: nimeni...adica eu ma abtin...pentru ca simt asa un nod in gat si nu stiu...parca am fluturi in stomac cand ii vorbesc...de exemplu mai devreme...cand am fost sa-i arat desenul... nu stiu... cand am vazut-o...m-am pierdut...nici nu stiam de ce eram acolo...ma uitam la ea asa...ca la o icoana... si eram captivat de ochii ei...si paru ei sclipitor(in acest moment Liviu ii trece mana prin par Ofeliei)...
Radu: fluturi in stomac...icoane... hai ma ca pana una alta nici insectar si nici preot nu esti...pana la urma ce te retine?
Lucian:eu!...nu ti-am zis ca eu... mi-e rusine...ma stii doar ca-s emotiv... ca ma pierd repede...mai ales cand ma uit la ea... si ce frumos imi zambeste cand nu trebuie sa ne certam ca sa-mi iau pastilele...ai observat?
Radu:da...eu tot astept bomboanele promise ca de fiecare zice:”ia-ti pastilele acum si-ti aduc niste drajeuri mai incolo”...
Lucian:...si cand ne plimba prin curte... cand ne citeste poezii pe banca de la fantana...
Radu:auzi...eu zic sa nu mai stai aici visator ca nu rezolvi nimic...ce simti tu e ceva minunat...as vrea si eu sa am privirea din ochii tai de acum pentru cineva...bine... eu ma uit asha la bomboane...dar nu asta e ideea...ideea este ca trebuie sa te duci si sa-i spui ei ceea ce tocmai mi-ai spus.
Lucian:ehhh...cum sa fac asta?
Radu:simplu...bati la usa...intri...si te marturisesti...tot o vedeai tu ca pe o icoana...
Lucian:hai ma ca stii ca nu glumesc...bine... ma duc...da ce o sa zica?
Radu: ce poate sa zica?...nu stiu... dar de rau nu cred ca poate fi... eu spun sa incerci...
Lucian:da...dar totusi...
Radu(ridicandu-se de pe banca si ajutandu-l si pe Lucian sa se ridice):totusi-netotusi eu zic sa incerci ca n-are ce sa se intample rau...poate asa o sa stai si tu cu inima impacata..
Lucian(parca are o revelatie):ai dreptate...ce se poate intampla rau?!
Radu il conduce pana aproape de usa apoi se retrage pe scaunul de la sevalet. Lucian ajunge in pas grabit in fata usii, isi aranjeaza tinuta si intra. In acest moment Liviu o strange pe Ofelia patimas la piept si o inclina pe spate. Lucian intra. Ramane amutit. Da sa spuna ceva, dar cuvintele par sa-i ramana blocate in gat.Cei doi asistenti raman incremeniti cand il vad.Ofelia se ridica si se uita jenata la Lucian care inca e cuprins de o stare de uimire, tristete si putina revolta.