Nu mai ticaie. Adevarul e ca pana acum o secunda doua nici nu am realizat ca inca am ceasul la mana. Pana acum curgea timpul. Ascult ceasul. Nimic. Si nu are baterii. Il intorc din cand in cand. Nimic. Nici asa nu merge. Oare chiar a stat timpul?
Nu mai simte nici o briza desi panza ramane putin umflata. Te simti pierdut cand doresti sa ajungi undeva. El nu se simte pierdut. Intregul sau univers a devenit barca si apa ce o inconjoara. Nu are tigari. Isi doreste sa fi avut macar una. Tigarile fac timpul sa treaca.
Cate a facut si cate va mai face? Cate a pierdut si cate va mai pierde? Nu conteaza atat de mult. El face si pierde fara a numara. Sta cu ochii pe monitorul unde ii este afisat pulsul. Nu vede o linie sinusoidala, ci vede un punct ce urca si coboara. Nu este atat de important cat urca, cum si de ce, dar mai ales faptul ca nu sta. Cand aparatul nu va mai fi punctul va continua sa bata pulsul gandurilor lui, va continua sa ticaie. Acum a stat. De tot.
"Adevarul-unic sau multiplu?"-eseu. Sunt oameni de jur imprejurul unui mar rosu. Intr-o parte acesta este muscat, intr-o parte este lovit si in cea de a treia parte este curat. Privim marul. Fiecare dintre noi poate afirma un adevar privind marul: ca este lovit, muscat, curat. Vedem diferit acelasi obiect. Ocolesc marul si vad si celelalte zone ale sale. Musc si ii simt zaharul cum imi inunda gura. Facem toti acelasi lucru. Ne consultam si in sfarsit nu putem sa cadem de acord cu nici una dintre proprietatile marului. Suntem noi diferiti, dar adevaratul mar exista prin sine, el este adevarul. Ne-am pierdut in iluzia ca am muscat un mar.
Tot asa ne pierdem in numeroasele iluzii ca am ajuns sa cunoastem ceva. El nu. Nici nu mai are pretentia. Tot ce isi doreste este sa simta gustul de mar rosu, indiferent din ce ar musca. Si o tigara...
Ma uit la ceas. Tot nu ticaie. A stat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu