Mi-e frica sa te scriu pentru ca mi te vor citi, dar ma vor descoase oricum si povestea mea si a ei va murit degeaba. Sunt jos langa blocul meu trasat cu creta pe asfalt. Mi-e frig. Inchid ochii si incerc sa inspir. Nu pot. Se pare ca fiecare celula a mea respira individual. Deschid ochii. Vad acelasi drum ce ma ducea mereu la ea. Din reflex incep sa merg spre locul unde ne-am intalnit prima oara. Parintii...unde imi sunt parintii?Geamul...
Am mers incet initial apoi mi-am simtit parca pentru prima oara inima lovindu-mi cosul pieptului si am inceput sa maresc pasul. Este atat de profunda emotia primei intalniri. Imaginile saltului sunt inlocuite de imaginea primei ei priviri. Oare cum ma va saluta? Ne vom plimba de mana? Privesc in sus si vad un cer senin, roz. Este mai profund de atat. Este un rosu sangeriu stins. Aproape am ajuns.
Este pe banca ce va deveni a noastra si a lor si ma asteapta privind telefonul. De ce telefonul? Unde-i este privirea ce ma cauta? Ma grabesc.
Iau pozitia de drepti inaintea ei. Isi ridica ochii. Aceeasi privire ca o mana de taran ce seamana si secera. Ma nasc.
Aud primul cuvant si acesta ma umple. Arunc momentan iluzii in mine pentru ca macar una sa infloreasca in realitate. Pana la urma va pleca si voi ramane cu un buchet ofilit.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu