tipa de la bar

Iti place accentu meu. Stiu. Nu m-ai privit inca atat de apasator cum te privim noi pe tine. Mai bine te ignor. Ceilalti pot sa iti faca avansuri. Dar imi dau seama ca de ceva timp tragi cu urechea la conversatia noastra si zic asta pentru ca observ ca il tot pui sa repete ce a zis. Nu esti atenta la conversatia voastra. Se pare ca te-am acaparat cu ceea ce le zic eu baietilor. Sau doar mi se pare. Ce faci? aa...dansezi. Sari ca o nebuna si vad ca nu stii melodia. Adica tu te distrezi, esti independenta si dansezi ca o rebela pe melodia la care toti ne-am hotarat sa stam la mese. Uite ca vin fanii. S-au ridicat cativa tipi putin ciupiti. Se dau mari cu stiluri de dans orientale sau ce or fi alea. Clar! Dansul pinguiului-asta lipsea. Dar e bine. Eu imi termin berea. Ma duc la bar sa mai iau una. Iti fur un zambet. Stau la bar si astept sa fiu servit si parca mi-ai sters toata memoria cu privirea aia. Cum... wow! Si ce zambet...
Iau berea. Cum sa ma duc acum spre masa? calm? sa dansez si eu ptuin? nu, nu cu berea in mana. Se mai tine mult ala dupa tine? E o melodie pe care nu o stiu. Te-a luat in brate, dar danseaza ca un cocalar. Prietenii mei ies pana afara. Ies si eu cu ei si dam cate o gura din vodca de acasa. Uuuu.....e tare. Acum pot sa dansez penal. ma doare undeva de ce mai zici. Pana la urma cu rusinea mor de foame. Poate asa o sa iti mai fur o privire. Si ce zambet...
Intram si ne asezam iar la masa. Stingem cu bere si ne ridicam. O bomba de melodieeee. "Bah! deci clar asta e. Tre sa facem ceva!"-spiritul de turma. Divide and conquer. A plecat si ala pana la baie cred. Vin mai aproape. Ma omoara ochii tai si nu dansezi rau, nu mai sari ca o descreierata. Deschid gura si nu zic nimic. In fond, de ce sa zic ceva? Limbajul trupului ar trebui sa faca treaba asta, dar el zice:"Am baut, dar erai buna si inainte sa beau". Neah! revizuim tactica...sa zica: "sunt mai mult decat ok si nici tu nu esti rea", dar ochii mei ma dau de gol. In ei citesti cat de fraier sunt:"Imi place privirea ta. Si ce zambet..."
Dar e tarziu si nu mai ai nici tu chef de altii. Am tacut pana acum si nici nu am miscat vreo ceva. Incep sa te agaseze si avansurile papagalului cu care esti si care s-a imbatat si el destul de zdravan. Ma las batut. "Mai vreti o bere baieti?". Nu spune nimeni "nu" in seara asta. Ma duc la bar iar si vad ca ea se imbraca si tot discuta cu ala. Asta e!"3 beri". Simt o mana pe spate. Ma intorc. Ma ia in brate si ma musca de ureche. "Poate maine". Are pierce in buza. A plecat singura. Iau berile. Ma intorc la prieteni si ciocnim. Dansam. Am baut prea mult sau chiar ea era? A ei era privirea fetei de la bar, cu pierce. Si ce zambet...

Jurnalul unui paranoic(5-the end)

Nu am mai scris pentru ca m-au urmarit. Nu mai sunt in siguranta nici fata de mine.
Ma chemat si am acceptat. Am fost un prost. Am acceptat sa aud pentru a nu stiu cata oara acele cuvinte reci care vor vajai in mine probabil pentru totdeauna.
Un soare mai rece ca acum nu am mai simtit de mult. Ma lovea pe frunte parca in ritmul in care ea isi recita discursul. De azi nu mai sunt al ei si nu mai este a mea. Sunt al nimanui. AL NIMANUI.
Pulsul imi bate in ritm cu palpaitul lumanarii de pe birou. Se face curent. Vad ca am uitat gemul deschis iar. Geamul. De ce imi pare ca l-am mai vazut deschis asa de atatea ori inainte?
Floare uscata, banca rece, tigari, dezacord. Totul suna grav in mine si simt ruptura cum se adanceste cu fiecare inspiratie a mea. ("sari!") Imi simt grumazul incalzit de atata fumat. M-a facut sa tremur. Pentru ce? Pentru CINE? M-au urmarit. Nu e prima oara si nu va fi ultima. ("sari!) Tremur!
Da! Iti simt respiratia in ceafa si-ti simt si privirea peste umarul meu. Te uiti cum imi scriu testamentul. ("sari!") TE AUD! Poate o sa fac chiar asta. Singur. A plecat. Am mai vazut geamul deschis asa...

Jurnalul unui paranoic ( 4 )

Am fost astazi la ea. Am trecut pentru prima oara acel prag si m-am asezat in patul ei moale. A inceput sa imi povesteasca noile planuri ce le-a pus la cale cu prietenele ei. Eu ma cautam cu privirea in fiecare coltisor al acelei camere. Nu ma gaseam. Nu ma vedeam in acel pat. Dar am fost. Am mai fost in patul acesta. Inca puteam sa vad cutele ce le-am lasat in cearceaf si simteam inca vibratia noastra.
Am mai fost la ea. Ii vad buzele miscandu-se, dar nu pot deslusi nimic din ceea ce spune. Imi e familiara nuanta aprinsa a culorii peretilor. De ce traiesc in acest continuu sentiment de deja-vu? Clipesc si ii simt absenta. Nu mai este in camera. Nu o mai aud. Ma ridic din pat speriat. Din cativa pasi sunt in hol si tot nu ii aud glasul. Nu aud nimic. Este o liniste ce ma framanta. Nu este in baie, nici in bucatarie. Intru in ultima camera. Nimic. Vad un dulap si ma apropii de el. Il deschid. Ce cauta hainele mele aici? Tricouri, boxeri si hainele ei. Vad un sac jos. Il deschid si vad o aglomeratie de ciorapi. O parte sunt ai mei, o parte ai ei. De cand locuiesc aici?
Ma intorc. O vad asezata pe canapea. Se uita la televizor si imi vorbeste. Ma intind langa ea. Imi plimb mana prin parul ei. Ma priveste in ochi si ma saruta apasat pe obraz. Parca zvacnesc in mine cuvintele: " Te-am vazut plecand de atatea ori incat singurul loc in care stiu ca esti intr-adevar prezenta este in mine.". Dar o vad iar si as vrea sa imi pastrez aceasta imagine mereu. As vrea sa imi tatuez sarutul ei pe obraz. Mi-l vor lua si imi vor sterge memoria. Ma vor devora si voi ramane o conserva goala.
Sar!

Jurnalul unui paranoic ( 3 )

Vad umbra mea cum dispare din acel contur si uit de ea. Vad un geam spart in spatele meu, unul intreg in fata mea. Nu le inteleg si nu ma inteleg. Scriu aici pentru ca mi-e frica de ei si de ceea ce vad. Si esti scris pentru a nu stiu cata oara...
O vad venind si astazi cu acelasi zambet cu care m-a intampinat intaia oara. Ceva s-a schimbat. Ochii! Unde e? Ce a patit sau ce am facut? O intreb. Ezita. Sigur imi ascunde ceva. Stralucirea din ei dispare. Cand eram mic imi placea sa ma uit la desene animate la video. Ultimul inorog. Si ei ii disparea sclipirea nemuritoare a ochilor cand inceta sa mai fie idealul vanat de rege. Ea ramane aceeasi de care ma voi lipi irevocabil si ma voi desprinde ca scrumul tigarii ce-o fumez.
Nu ne plimbam astazi. Stau intr-un loc retras pentru a ne privi. Jocurile de cuvinte si cele de priviri sunt aprinse de berile reci. Beau ce bea ea, desi preferam altceva. Ca un peste imi place sa inghit mamaliga din carlig... si nu imi doream un alt pescar. Daca imi este atat de frica atunci de ce ma arunc de pe cel mai inalt loc ce l-am gasit? Si de fiecare data cand o fac uit. Uit de geam, de ai mei, de tot si traiesc iar. E atat de bine acum. As vrea sa traiesc doar acum, sa fiu doar un spectator la ce va urma.
Ma surprinde intr-un mod placut fiecare gest al ei: privire, simt, atingere. Mi-e frica sa nu fie doar un chit ce ma umple. Sunt pierut, dar ma simt a fi exact unde trebuie. O gust si aroma ei vibreaza pentru mult timp. Ma simt incababil de a-ti descrie fericirea si orgasmul pur al privirilor. Nu o voi face oricum pentru ca mi te vor citi si vor arunca ei prima lopata de pamant.
Ma hranesc cu aceeasi amintire si uit.

Jurnalul unui paranoic ( 2 )

Egoismul omoara si aprinde spiritele. Sunt egoist cand zic "AM NEVOIE DE CINEVA CARE SA AIBE NEVOIE DE MINE"? Ea este?
O vad in doua ipostaze zilnic. Noaptea imi tulbura somnul si ziua imi lumineaza drumul. Sunt agitat de calmul ce ma cuprinde. Nu inteleg si nu vreau sa inteleg pentru ca imaginatia mea se descurca de minune pana acum.
Din umbra amintirilor ma lovesc greselile ce voi urma sa le fac. Am iesit cu ea la un suc. Voi incerca sa fiu original azi. O vad coborand. Sting tigara si pe chipul meu se instaleaza acelasi zambet ce nu-l pot controla si care ma face sa par stupid. Urca. Mergem pana la singurul loc unde stiu ca gasesc savarine. De mult voiam sa fac asta.
Vorbim tampenii. Nu ma deranjeaza, dar ma gandesc intr-una ca nu sunt cele mai grozave savarine. Fac asta pentru ca stiu ca inevitabil orice alt gand m-ar duce la tradare. O vad sarutata de o umbra. Nu are chip. Ea imi zambeste sau ii zambeste? Poate ei ii plac savarinele astea.
-Hai la tine. Hai sa uitam de noi. Macar azi sa uitam amandoi. Altadata tu vei fi uitat deja de mine.
Nu ies aceste cuvinte din gura mea, oricat de mult as vrea. Nu pot. Mi-am luat gandul de la savarine si ma vad tradat. Am vazut de la inceput acea umbra care ma injunghie acum la fiecare semn ce mi-l face ea. Nu pot fi eu acolo.
Vad ce doresc si am pierdut deja. Inchid ochii si vad ce mi-am dorit si voi avea.
Imi vad conturul trasat cu creta pe asfalt.

Jurnalul unui paranoic ( 1 )

Mi-e frica sa te scriu pentru ca mi te vor citi, dar ma vor descoase oricum si povestea mea si a ei va murit degeaba. Sunt jos langa blocul meu trasat cu creta pe asfalt. Mi-e frig. Inchid ochii si incerc sa inspir. Nu pot. Se pare ca fiecare celula a mea respira individual. Deschid ochii. Vad acelasi drum ce ma ducea mereu la ea. Din reflex incep sa merg spre locul unde ne-am intalnit prima oara. Parintii...unde imi sunt parintii?Geamul...
Am mers incet initial apoi mi-am simtit parca pentru prima oara inima lovindu-mi cosul pieptului si am inceput sa maresc pasul. Este atat de profunda emotia primei intalniri. Imaginile saltului sunt inlocuite de imaginea primei ei priviri. Oare cum ma va saluta? Ne vom plimba de mana? Privesc in sus si vad un cer senin, roz. Este mai profund de atat. Este un rosu sangeriu stins. Aproape am ajuns.
Este pe banca ce va deveni a noastra si a lor si ma asteapta privind telefonul. De ce telefonul? Unde-i este privirea ce ma cauta? Ma grabesc.
Iau pozitia de drepti inaintea ei. Isi ridica ochii. Aceeasi privire ca o mana de taran ce seamana si secera. Ma nasc.
Aud primul cuvant si acesta ma umple. Arunc momentan iluzii in mine pentru ca macar una sa infloreasca in realitate. Pana la urma va pleca si voi ramane cu un buchet ofilit.

Ca gutuia-n dulceata(finalul)

Lucian:nu inteleg... nu inteleg ce are valsul(canta vreo doua acorduri de vals)...ce are tangoul(canta doua acorduri de tango)...de ce nu sunt si pentru mine?...nu inteleg...nu vad ce are poezia mea...(canta pe nishte acorduri versurile:)[Cand ploaia va-nceta/Voi fi aici, in fata ta/Iar tu venind sa nu te uiti/Ca-n ochi am lacrimi reci/Si sincera tu sa imi spui/Daca ramai sau pleci...]...de ce nu vede nimeni aceste cuvinte cand se uita prin caietul meu?(trist, arata spre public un caiet mazgalit ce era pe banca)...nu-mi vad desenele...sunt asa...ca intr-o barca...plutesc in deriva in mijlocul oceanului.Desigur, il am pe Radu, care e busola mea...el e confidentul meu... dar si asa...raman in deriva purtat de valuri...imi pare imposibil sa ajung undeva...daca ma aplec putin peste marginea barcii si privesc in apa vad un copil intr-un trup de barbat ce priveste intr-un mod ciudat la mine...si ne intrebam amandoi care reflexia cui este...Stii...cand eram mic o ajutam pe bunica sa culeaga gutuile. Ma suiam in copac si culegeam o parte, iar cele la care nu ajungeam le loveam cu un bat si cadeau. Din cele cazute unele se loveau mai tare, altele mai putin. Pe cele culese de mine si pe cele intregi din cele cazute bunicu le ducea la piata,... iar pe cele lovite sau stricate...bunica le lua...le spala si le curata...si apoi facea din ele o dulceata minunata a carui gust il simt si acum...stii...Domnisoara asistenta imi aminteste de bunica mea...amandoua au aceeasi privire blanda, aceeasi caldura in ochi cand ma privesc...si ma fac sa ma simt... ma simt asa... exact ca o gutuie din dulceata.

Ca gutuia-n dulceata(part 3)

Ofelia:stai Lucian...aaa...doar dansam si noi...
Lucian:...(senin)ma scuzati...
Lucian iese lovit parca brusc de realitate, putin trist, alb ca varul...
Liviu:stai Lucian?!...doar dansam si noi?!...bun asa... eu zic sa-i scrii un raport.
Ofelia:cum poti sa fii ma asa insensibil?! Ai vazut ce reactie a avut cand ne-a vazut?! Si mai ales cum eram cand ne-a vazut...si nu mai fi ironic, stii doar ca Lucian e...
Liviu(o intrerupe):..da, stiu. Lucian e luceafarul tau si eu am aparut tocmai cand dadea sa coboare. Hai ca eu v-am lasat porumbeilor, ma duc la mine la sectie sa vad ce-mi fac baietii...vorbim mai incolo cand termini cu telenovela asta...(si iese pe usa)
Ofelia:Hai mai Liviule si tu acum...nu te supara...(apoi singura cu fata senina)bine...vorbim mai tarziu...
Ofelia se aseaza la birou si cade pe ganduri.
In drumul sau spre iesirea din partea stanga Liviu trece pe langa Lucian care mergea cu pasi marunti, senin, de parca era in transa, intocmai unui somnambul, si il mangaie pe cap fara sa-l priveasca, cu fata serioasa, putin nervos, zicand:mult noroc baietii!
Vazandu-l pe Lucian alb la fata, Radu se sperie si se apropie de el cu emotii, tremurand putin, cu frica. Cei doi ajung aproape in acelasi timp la banca din partea stanga si se aseaza, primul fiind Lucian.
Radu(cu glas incet, tremurat):ce s-a intamplat?
Lucian(inca pierdut, in transa):nimic. Dansau.
Radu:cine? Liviu cu domnisoara asistenta?
Lucian:da.
Radu:si?ce-ai facut?
Lucian:nimic.
Radu:si ei?
Lucian:nimic.
Radu:si ce-ai iesit cu fata asta de mort de acolo?
Lucian:stii ce-ti ziceam eu mai devreme de fluturii aia si de icoana...de sentimentul ala frumos al meu?
Radu:da.
Lucian:ei bine...a murit. Cand am intrat si am vazut cum o lasase pe spate...asa cum voiam eu sa inchei dansul cu ea...atunci...atunci sentimentul meu frumos a fost pus la zid si executat. Uite-te la mine si o sa-l simti cum se duce...auzi? bate din ce in ce mai incet...
Ofelia iese din birou intrerupandu-l pe Lucian. Ii aude ultimele cuvinte.Cei doi bolnavi se comporta acum ca doi bolnavi psihic, cu dificultati in exprimare. Radu ii face semn lui Lucian ca a iesit din birou Ofelia. Acesta se intoarce spre ea si o priveste pierdut. Ofelia se apropie de cei doi incet.
Ofelia:stii...Lucian...trebuie sa-ti spun ceva.(cand ajunge aproape de banca se opreste) sunt foarte frumoase poeziile pe care le gasesc la usa...
Radu(entuziasmat):i-auzi ma...ii plac poeziile...
Ofelia:...si...
Radu:i-auzi...mai e ceva.
Ofelia: si imi plac desenele tale cu dansatorii...
Radu:i-auzi ma..si desenele...(catre Ofelia)si mai ce domnisoara?
Ofelia: Radule...te rog mult du-te tu si mai deseneaza putin cat vorbesc eu cu Lucian apoi vin sa ne uitam toti trei la desene.
Radu(ridicandu-se de pe banca si indreptandu-se spre sevalet):da...eu desenez... da de bomboane a uitat...
Ofelia se aseaza langa Lucian pe banca.
Ofelia:stii... imi esti simpatic. Imi esti drag ca propriul meu frate. Dar cu poezii si desene nu poti avea pretentii...eu...eu am nevoie de ceva mai mult...ma asculti?(Lucian a ramas inmarmurit)...ahhh... nu stiu ce-mi mai bat capul... de ce caut eu sa vad esentele ascunse... vorba lu’ Liviu...daca erai asa cum te vedeam eu nu erai aici... esti doar un copil,nu?..in trupul asta de tanar e doar un copil speriat...de unde sa stii tu de iubire...sa o simti...ce oarba am fost... hai Lucian ca acum ma duc sa vad desenele... ce ai facut?...lasa-ma sa ghicesc...dansatori...
Ofelia si Radu impietresc la sevalet. Luminile se diminueaza si se pune reflectorul pe Lucian care ia de langa banca o chitara.

Ca gutuia-n dulceata(part 2)

Lucian sta visator, pierdut pe banca...Radu se apropie.
Radu:ei bine?!... Ce a zis?... I-a placut?...ce taci ma?
Lucian(parca e in transa):vine mai incolo sa ne vada desenele.
Radu:aoleu!...si copaceii mai amarati?
Lucian:ehh...
Radu:pai ce-ai ma ca parca iar ai intrat in transa. A zis ca vine mai incolo...vine mai incolo. Ce? Astepti. Numai bine ai timp sa te gandesti ce si cum sa-i zici de dansatorii tai...
Lucian:da...desi...
Radu:desi ce?
Lucian:ehhh... vise de-ale mele...
Radu:pai spune...ce te framanta?
Lucian:nu conteaza...
Radu:hai ma... ce-s eu? Cartof prajit sau prietenul tau care are mereu sfatul salvator?
Lucian: esti radule...esti confidentul meu...dar ma tem ca de data asta nu exista nici un sfat salvator...sunt pierdut...plutesc asa in deriva ca o barcuta in mijlocul oceanului...
Radu: iar eu, busola ta, o sa te ajut sa tragi la mal...hai zi ce te macina...
Lucian:pai simt ca...adica de ceva timp imi vine sa...sa rabufnesc asa... sa urlu sa m-auda toata sectia ca... ca..
Radu:ca ce?zi odata, nu ma mai tine in suspansul asta de telenovele.
Lucian: ca IUBESC! Ca as vrea sa... sa dansez cu domnisoara asistenta(in acest moment in partea cealalta a scenei Liviu o ia in brate pe Ofelia si incepe sa danseze cu ea, in timp ce ea se amuza)...da...sa valsam prin salon ca la bal... si... si sa-i dau flori(Liviu ia o floare de pe birou si ii atinge obrazul Ofeliei cu ea). Vreau sa-i dau flori. I-as fi dat demult, dar stii doar ca nu putem iesi de aici decat in curte...iar la mine n-a mai venit nimeni de mult sa-l rog sa cumpere...de ce crezi tu ca tot scriu eu poezii? Ca desenez?
Radu:de ce?

Lucian: ca nu pot. Nu pot sa rabufnesc asa. Crede-ma ca m-as duce direct la ea, m-as pune in genunchi(in timpul asta Liviu se lasa in genunchi in fata Ofeliei care roseste) si i-as spune de ce desenez cupluri care valseaza si de ce scriu poezii despre El care asteapta pe o banca sa vada ploaia cum cade pana la capat pentru a vedea soarele rasarind dintre nori...i-as spune Radule...am valsa si i-as da flori..dar(coborand din nou cu picioarele pe pamant)...nu pot.
Radu: de ce? Cine te impiedica?
Lucian: nimeni...adica eu ma abtin...pentru ca simt asa un nod in gat si nu stiu...parca am fluturi in stomac cand ii vorbesc...de exemplu mai devreme...cand am fost sa-i arat desenul... nu stiu... cand am vazut-o...m-am pierdut...nici nu stiam de ce eram acolo...ma uitam la ea asa...ca la o icoana... si eram captivat de ochii ei...si paru ei sclipitor(in acest moment Liviu ii trece mana prin par Ofeliei)...
Radu: fluturi in stomac...icoane... hai ma ca pana una alta nici insectar si nici preot nu esti...pana la urma ce te retine?
Lucian:eu!...nu ti-am zis ca eu... mi-e rusine...ma stii doar ca-s emotiv... ca ma pierd repede...mai ales cand ma uit la ea... si ce frumos imi zambeste cand nu trebuie sa ne certam ca sa-mi iau pastilele...ai observat?
Radu:da...eu tot astept bomboanele promise ca de fiecare zice:”ia-ti pastilele acum si-ti aduc niste drajeuri mai incolo”...
Lucian:...si cand ne plimba prin curte... cand ne citeste poezii pe banca de la fantana...
Radu:auzi...eu zic sa nu mai stai aici visator ca nu rezolvi nimic...ce simti tu e ceva minunat...as vrea si eu sa am privirea din ochii tai de acum pentru cineva...bine... eu ma uit asha la bomboane...dar nu asta e ideea...ideea este ca trebuie sa te duci si sa-i spui ei ceea ce tocmai mi-ai spus.
Lucian:ehhh...cum sa fac asta?
Radu:simplu...bati la usa...intri...si te marturisesti...tot o vedeai tu ca pe o icoana...
Lucian:hai ma ca stii ca nu glumesc...bine... ma duc...da ce o sa zica?
Radu: ce poate sa zica?...nu stiu... dar de rau nu cred ca poate fi... eu spun sa incerci...
Lucian:da...dar totusi...
Radu(ridicandu-se de pe banca si ajutandu-l si pe Lucian sa se ridice):totusi-netotusi eu zic sa incerci ca n-are ce sa se intample rau...poate asa o sa stai si tu cu inima impacata..
Lucian(parca are o revelatie):ai dreptate...ce se poate intampla rau?!
Radu il conduce pana aproape de usa apoi se retrage pe scaunul de la sevalet. Lucian ajunge in pas grabit in fata usii, isi aranjeaza tinuta si intra. In acest moment Liviu o strange pe Ofelia patimas la piept si o inclina pe spate. Lucian intra. Ramane amutit. Da sa spuna ceva, dar cuvintele par sa-i ramana blocate in gat.Cei doi asistenti raman incremeniti cand il vad.Ofelia se ridica si se uita jenata la Lucian care inca e cuprins de o stare de uimire, tristete si putina revolta.

Ca gutuia-n dulceata(part 1)

Ca gutuia-n dulceata


Lista personajelor:
-Lucian-un tanar cu probleme psihice avand varsta in jur de 25 de ani internat la spitalul de nebuni “Sf. Nicolae”;
-Radu-un tanar cu probleme psihice avand varsta in jur de 31 de ani internat la spitalul de nebuni “Sf. Nicolae”;
-Ofelia-ingrijitoarea celor doi tineri, o tanara avand varsta in jur de 24 de ani, singura, putin amorezata de Liviu, dar nehotarata si instabila emotional.
-Liviu-asistent medical dintr-o alta aripa a spitalului “Sf. Nicolae”, un tanar cu varsta in jur de 26 de ani, putin indragostit de ingrijitoarea Ofelia;

Decorul:
In partea centrala, putin spre dreapta e usa ce separa cabinetul domnisoarei Ofelia de camera celor doi internati. In partea dreapta e cabinetul Ofeliei unde se gaseste un birou cu ceva hartii pe el si un scaun la birou. In partea stanga e camera celor doi internati in care sunt asezate doua sevalete si doua scaune pe care cei doi stau si deseneaza. In partea stanga a camerei lor este o banca.

In cadrul initial sunt cei doi bolnavi la sevalete, deseneaza. Domnisoara Ofelia este la biroul ei, citeste. Din partea stanga intra Liviu zambind discret.In drumul sau spre usa nu priveste la cei doi, dar il ciufuleste pe Lucian zicand:”salut baieti”.Cei isi continua activitatea, neobservadu-l pe Liviu.
Liviu ciocane la usa.
Ofelia:Intra!
Liviu:Buna ziua domnisoara asistenta Ofelia. Cum merg lucrurile la sectia mai putin grav?
Ofelia:Hai ma Liviu...Cum de ai reusit sa vii incoace?
Liviu:Ehhh... Se descurca colegu ca majoritatea s-au culcat la noi.
Ofelia:Ai mei ce fac?
Liviu(imediat):Aaaa... copiii tai sunt bine. Deseneaza. Numai bine...mai avem si noi timp sa vb de una de alta (si se apropie de Ofelia sa o ia in brate)...
Ofelia(il opreste pe Liviu):Hai ma Liviu, doar nu de asta ai venit incoace...stai intai sa-ti arat ce-am gasit aseara...
Ofelia se duce la birou, scoate o foaie de hartie si i-o da lui Liviu.Acesta citeste in timp ce in partea stanga a scenei incepe conversatia celor doi internati.

Radu catre Lucian:M-am cam plictisit de desenat... Ai mai scris vreun vers la poezia cu “soarele de dupa ploaie...”?
Lucian:da...am scris...de fapt am terminat-o deja...partea care nu o s-o ghicesti tu este locul unde este ea acum...
Radu:unde?
Lucian(serios):nu stiu... am lasat-o aseara la usa domnisoarei asistente si azi nu mai era...adica uite-te si tu, nu mai e!
Radu(se uita):da... nu mai e...da nu te vad prea vesel... stai linistit... poate a luat-o chiar ea(zambaret)...poate chiar a citit-o(smug)...pana la urma...de ce esti asa serios... parca esti captivat in foaia aia...
Lucian: e aproape gata...
Radu:ce?
Lucian: fac un desen... sper sa-i placa...
Radu:pai daca nici a tau nu i-o place... ce sa mai zic de copaceii astia amarati ai mei....da’ ce i-ai desenat?
Lucian(sfios):nu i-am desenat.... am desenat si vreau sa-i arat....stai ca oricum e aproape gata... o sa vezi...
Radu:ai desenat si vrei sa-i arati, ai scris si vrei sa-i arati... eu am impresia ca e vorba de sentimente mai profunde aici...
Lucian:e gata!(apoi catre Radu) termina ma si mai bine zi ce parere ai de desen.
Trec amandoi de aceeasi parte si analizeaza desenul.
Radu:da... e ca bataile de aripi ale unui soim...e inaltator...e revigorant...e ca si cand ti-ar spune ca poti sa nu iei medicamentele azi...e..e..
Lucian:..E un cuplu care valseaza, asta e! Oricum e mai important ce sugereaza...
Radu:aaa...vrei sa-i spui domnisoarei asistente sa schimbe radioul de pe postul de stiri pe unu cu muzica de tango, de vals, sa dansam ca la bal prin salon...
Lucian:da Radule, asa e... hai ca ma duc sa-i arat desenul...
Radu:...du-te!...
Lucian:...sper sa-i placa...
Radu:...si eu...hai intra...
Lucian:...si daca nu i-o place?
Radu:intra ma acolo ca nu te-o manca! Hai!
Lucian:Bine!....intru.
Lucian intra sfios. Prin intrarea in birou acesta capata comportamentul unui bolnav psihic, are ticuri si dificultati in exprimare.
Intre timp Liviu si Ofelia incepusera o conversatie asupra poeziei lui Lucian.
Liviu:si de cat timp scire d’astea?...
Ofelia(il intrerupe pe Liviu in sopata):taci!...(apoi normal spre Lucian):da Lucian...ce e? nu mai vreti sa desenati?... va e somn?...ce e?
Lucian(sfios):nuu...v-am desenat ceva frumos...va place?
Liviu da sa spuna ceva, parca putin ofensat de avansurile lui Lucian, dar Ofelia il intrerupe: auzi Lucian...lasa ca vin eu imediat si ma uit la desene.
Lucian(dezamagit, miorlait): dar voiam sa va uitati acum..
Liviu(ironic): Stai draga sa vedem ce-a desenat baiatu’...
Ofelia: (catre Liviu) hai ma Liviu termina...(il ia pe Lucian si il da afara pe usa zicand:)hai...du-te in salon si fiti cuminti ca vin imediat si o sa ne uitam la desene...
Lucian(dezamagit, iesind):bine...
Ofelia inchide usa dupa Lucian. Acesta merge agale pana la banca si se aseaza. Radu il priveste nelamurit.Dupa ce inchide usa Ofelia se intoarce spre Liviu. Acesta astepta explicatii, simtindu-se parca ofensat de gesturile lui Lucian vizavi de Ofelia.
Ofelia:ce? Nu-mi spune ca esti gelos pe Lucian. Stii doar ca e un baiat cu suflet curat si ca vede in mine ajutorul pe care nimeni nu mai pare acum dispus sa i-l ofere...ce vrei? Sunt floarea lui de colt pe care incearca sa o protejeze...
Liviu: si esti si floarea mea... pe care incerc sa o scot in oras de ceva timp, dar se pare ca esti prea ocupata cu baietii tai... si nu-s gelos pe baiatul tau polivalent...doar ca nu-mi mai dai asa multa atentie de la o vreme...
Ofelia:nu-i adevarat...stii doar ca fac tot posibilul sa ne vedem...stii ca tin la tine...
De aici ei continua sa vb in liniste.

Post pentru pareri...

As dori ca la acest post sa lasati toate commenturile privin intregul blog de pana acum. Este o nuvela. Urmeaza o...surpriza.

Astept deci parerile voastre privindu-l pe El, pe scriitor, pe cine vreti voi, privind modul in care am scris, imagini, clipuri, titluri..... Astept.

O zi buna si saptamana viitoare pe cei din Galati va invit la o cafea sa vb despre blog si sa il vedeti pe hartie(adica printat complet, nu manuscris pentru ca am scris pe blog direct).

Va multumesc!
ps: sugestie de titlu pentru creatia de mai jos:D

Mana mea de a ta prinsa...

Barca ajunge la mal. Imaginea Ei nu este forte clara, dar umezeala ochilor lui este atat de reala! Ea trebuie sa fie, recunosc oricand acea umbra. Stai! Pare ca imaginea ei se pierde printre copaci. Sare din barca si incepe sa alerge pe plaja inspre padure. O nota vibrata incepe sa sune. Apoi un tempo alert ii suna in cap. Stai!!!

Cele doua siluete abia se mai deslusesc depe plaja. Cea din fata se departeaza mai incet, insa e din ce in ce mai fada, iar baiatul se vede alergand spre Ea. Muzica.... muzica e divina:viori pentru ritm, pian pentru melodie si talgerele pentru a zgudui fiinta.

Cand cele doua siluete nu se vor mai vedea muzica va inceta si din padure doar vocea lui se va mai auzi:
"Si as vrea eu sub un nuc
S-adormim noi doi intinsi,
Iara cerul plin de stele
Sa-l privim prin ochii-nchisi.

Si sa stam pe plaja-ntinsa,
Mana mea de a ta prinsa,
Rasaritul de devreme
Sa-l privim noi printre gene.

Si sa stam intinsi la umbra
Unei salcii plangatoare,
Iar prin ochii larg inchisi
Sa privim din nou spre soare.

Si apoi in cimitir
Sa ne ducem la mormantul
Unde-am ingropat iubirea,
Sa dam de pe el pamantul,
Sa deschidem sarcofagul
Si s-o scoatem iar afara,
Sa vedem cu ochii-nchisi
Dulci culori de primavara,
Sa ne ducem iar la locul
Unde-ntai ne-am cunoscut
Si-apoi sa deschidem ochiul
Sa vedem ce n-am vazut."

-SFARSIT-

Panza de ochi

Rememoreaza intreaga piesa si retraieste fiecare replica. Brusc are o revelatie. O vede. O vede cu un el. Se privesc unul pe celalalt si zambesc. E ruperea neasteptata a franghiei putrezite ce el o numea speranta. Par a fi fericiti. El ii pune o floare in par. E un el oarecare. Nu sunt eu!!! Nimic. E doar o poza. Ea nu ar fi acolo, nu este, nu este posibil. E a mea. A mea! Si eu al Ei...

Nu ma vede. Parca ar fi o poza, un avatar al unei imperecheri nereusite. Ea nu ar zambi pentru acea floare si ochii lor nu ar licari astfel decat daca...Da! Cum de nu am vazut mai devreme?! Si Ea a parasit acel putregai cu ochi albastri deschis si par blond neintins pentru a ne uni. Esentele noastre sunt menite unei uniuni pure, vesnice. Parfumul. Da....parfumul nostru...

Vela se umfla tot mai tare si in zare se iveste un mal insorit. Ochii lui se lumineaza si se ridica brusc in picioare sprijinindu-se de catarg. Vede doar o umbra.

Ce dor mi-a fost!!!

Bate vantul iar

Priveste iar vela si o vede vibrand. Simte un fior rece pe sira spinarii. Stie ca este al Ei. Nu se mai poate pierde in cuvinte pentru ca nu mai exista. Isi lasa privirea in apa. Vede doar cerul, de un gri uniform, placut. Incearca sa atinga apa. Nu poate.

Intreaga intindere de apa este acoperita de o ceata uniforma, de un gri rozaliu. Simte aroma dulcetii de gutui. Isi amintete de ultima lor piesa vazuta si de monologul din final:

"nu inteleg... nu inteleg ce are valsul...ce are tangoul...de ce nu sunt si pentru mine?...nu inteleg...nu vad ce are poezia mea...[Cand ploaia va-nceta/Voi fi aici, in fata ta/Iar tu venind sa nu te uiti/Ca-n ochi am lacrimi reci/Si sincera tu sa imi spui/Daca ramai sau pleci...]...de ce nu vede nimeni aceste cuvinte cand se uita prin caietul meu?...nu-mi vad desenele...sunt asa...ca intr-o barca...plutesc in deriva in mijlocul oceanului.Desigur, il am pe Radu, care e busola mea...el e confidentul meu... dar si asa...raman in deriva purtat de valuri...imi pare imposibil sa ajung undeva...daca ma aplec putin peste marginea barcii si privesc in apa vad un copil intr-un trup de barbat ce priveste intr-un mod ciudat la mine...si ne intrebam amandoi care reflexia cui este...Stii...cand eram mic o ajutam pe bunica sa culeaga gutuile. Ma suiam in copac si culegeam o parte, iar cele la care nu ajungeam le loveam cu un bat si cadeau. Din cele cazute unele se loveau mai tare, altele mai putin. Pe cele culese de mine si pe cele intregi din cele cazute bunicu le ducea la piata,... iar pe cele lovite sau stricate...bunica le lua...le spala si le curata...si apoi facea din ele o dulceata minunata a carui gust il simt si acum...stii...Domnisoara asistenta imi aminteste de bunica mea...amandoua au aceeasi privire blanda, aceeasi caldura in ochi cand ma privesc...si ma fac sa ma simt... ma simt asa... exact ca o gutuie din dulceata."

Se pierde in zare retraind fiecare cuvant, fiecare privire a actorului si fiecare lumina pornita din ochii lui spre public. A pornit spre celalalt mal.

Cazi frumos in picioare

Este aproape de apus si soarele bate din fata. Culorile semaforului nu se vad prea bine. Trece strada si o masina il loveste. Cade mort.

Se trezeste. Este tot in barca. Moartea ii pare un sfarsit bun al unei povesti de dragoste pentru ca lasa amagirea. Se iubeau, se certau, spera. Moartea ii putea lasa ei amagirea ca exista o dragoste pura, ca s-a inselat in tot acest timp, ca ei doi erau un intreg. Gresit. Eros. Thanatos. Vezi legatura si vei vedea odata cu ea ca sunt legate, oscileaza in faza. Finalitatea unui act atrage dela sine si finalitatea celuilalt, apogeul unuia atrage apogeul celuilalt. Moartea si stropul de iubire cristalina.

Sta sa ploua. Ma intorc.

"A stat"

Nu mai ticaie. Adevarul e ca pana acum o secunda doua nici nu am realizat ca inca am ceasul la mana. Pana acum curgea timpul. Ascult ceasul. Nimic. Si nu are baterii. Il intorc din cand in cand. Nimic. Nici asa nu merge. Oare chiar a stat timpul?

Nu mai simte nici o briza desi panza ramane putin umflata. Te simti pierdut cand doresti sa ajungi undeva. El nu se simte pierdut. Intregul sau univers a devenit barca si apa ce o inconjoara. Nu are tigari. Isi doreste sa fi avut macar una. Tigarile fac timpul sa treaca.

Cate a facut si cate va mai face? Cate a pierdut si cate va mai pierde? Nu conteaza atat de mult. El face si pierde fara a numara. Sta cu ochii pe monitorul unde ii este afisat pulsul. Nu vede o linie sinusoidala, ci vede un punct ce urca si coboara. Nu este atat de important cat urca, cum si de ce, dar mai ales faptul ca nu sta. Cand aparatul nu va mai fi punctul va continua sa bata pulsul gandurilor lui, va continua sa ticaie. Acum a stat. De tot.

"Adevarul-unic sau multiplu?"-eseu. Sunt oameni de jur imprejurul unui mar rosu. Intr-o parte acesta este muscat, intr-o parte este lovit si in cea de a treia parte este curat. Privim marul. Fiecare dintre noi poate afirma un adevar privind marul: ca este lovit, muscat, curat. Vedem diferit acelasi obiect. Ocolesc marul si vad si celelalte zone ale sale. Musc si ii simt zaharul cum imi inunda gura. Facem toti acelasi lucru. Ne consultam si in sfarsit nu putem sa cadem de acord cu nici una dintre proprietatile marului. Suntem noi diferiti, dar adevaratul mar exista prin sine, el este adevarul. Ne-am pierdut in iluzia ca am muscat un mar.

Tot asa ne pierdem in numeroasele iluzii ca am ajuns sa cunoastem ceva. El nu. Nici nu mai are pretentia. Tot ce isi doreste este sa simta gustul de mar rosu, indiferent din ce ar musca. Si o tigara...

Ma uit la ceas. Tot nu ticaie. A stat.

fair play

Sta in barca si priveste de-a lungul malului. Vantul abia adie. Este o liniste de mormant ce acopera intinderea. Isi cauta reflexia in apa, dar pana si ea este absenta. Lumina difuza pare a nu avea o sursa pentru ca el priveste in sus. Poate doar constata ca lumina exista. Ea cade si da nastere unor tonuri calde ce interfera.

Se vede in fata unui om. Incearca sa ii castige increderea si simpatia. Ca intr-o partida de sah jucata doar in minte El gandeste toate mutarile si raspunsurile. Toata conversatia va avea un final:mat. Uneori joaca cinstit. Indiferent de metoda, stil, agilitate si putere de concentrare el pierde. Trisajul nu ii este strain. Isi citeste adversarul si poate anticipa. Insa pierde.

Nu jocul pare a fi problema, cat ceea ce il urmeaza. In final trebuie sa ii strangi mana adversarului si sa ii admiti victoria. Unii se ridica de la masa si pleaca. Ramane cu mana intinsa. Poate sa o retraga in liniste, se poate ridica si il poate ajunge din urma pentru a-l felicita sau poate striga dupa el. Astfel de situatii se rezolva cu mai mult sau mai putin tact. Totul depinde de cat esti de sincer. De aceasta data se ridica. Dupa ce a ramas singur se intoarce la masa. Se aseaza pe scaunul sau. Privete tabla. Mat.

Apa este acoperita de un val de ceata fina. Pluteste in deriva.
"Cum de am pierdut?"

De vorba cu mine insumi

Urca in barca si asteapta adierea vantului. Priveste fix la panza si o vede lasata. Totul asteapta ca el sa mai gandeasca odata la actul sau. Nu gandeste. Sta inlemnit si gol. Nu se aude si nu se vede nimeni venind sa-l cheme inapoi sau sa ii ureze calatorie placuta. Este el si linistea ce-l va urmari de acum.

As putea spune ca a uitat, dar as spune altceva. Uiti de un lucru pana cand iti amintesti. In momentul cand ai constientizat uitarea poti spune ca ti-ai amintit(sau macar partial). El nu. Nu a uitat ca a iubit. Nu a uitat-O. Nu a uitat chinul, cum ii clocotea sangele in vene, cum uita ca il dor genunchii cerandu-I iertare... Nu a uitat. A pierdut irevocabil acele amintiri. Este gol.

Intoarce chipul serios spre mal ca un copil mic ce isi lipeste fata de geamul masinii si isi ia la revedere de la noi. Pleaca. Panza lui se umfla. Intoarce iar privirea spre ea. E alb. Mort.

Se aude zgomotul unui turture minuscul lovindu-se de fundul barcii. Ultima lacrima.

Je vous laisserai ici...

O priveste cum tremura. Simte banca vibrand odata cu ea. Isi scoate haina si incearca sa o inveleasca. Haina trece insa prin ea si cade jos. O fantoma. Atunci se trezeste. Intelege de ce el nu vibra.

"O fantoma. O... fantoma". Priveste in gol si nu poate realiza ce s-a intamplat. Era gata de o sinucidere a egoului pentru salvarea ei. "O FANTOMA!". Mintea i se goleste brusc. Ramane iar stana de piatra pe banca. Toate amintirile ii sunt arhivate si ascunse in strafundul fiintei sale desirate. Nu misca nici sangele prin venele lui. Moare.

Se trezeste singur. Ridica incet privirea din pamant. Vede neclar. Ii este frig. Banca este uda. A plouat. Focalizeaza si in stanga lui observa ca locul este uscat. Nu tine minte sa fi stat cineva acolo. De fapt... de fapt nu tine minte nimic. Nu stie cine sau unde este. Dar nu isi pune intrebari. Trebuie sa se ridice. Se ridica incet. Are muschii atrofiati. A stat mult timp. Se scutura de praf. Se uita spre malul apei si vede o barca. Are panza lasata.

Se lasa condus de impuls. Nu gandeste si nici nu simte nimic. E un manechin umblator.
Merge cu pas marunt spre barca. Pe fata lui nu poti citi nimic. Ridurile fetei sunt incalcite si nu sugereaza decat nimicul dinauntrul sau. E incapabil ca un mort de a mai deschide gura.
Ajunge la barca. Dezleaga parama. Inalta panza.
Plec.

!n vain.

Sta in fata gropii gata sa arunce. Sinele sau pe ea?

Dictionarul nu poate defini dragostea, iubirea, amorul, patosul...pune doar acesti termeni intr-o sinonimie imprecisa. Intelegi astfel ca nu este importanta intelegerea acestei emotii ci trairea ei. Dictionarul nu asociaza acestor cuvinte nici termenul "reciproc". El nu este necesar nici experientei. Lui ii era. Stia ca nu exista Ea fara "reciproc". Sau poate tocmai Ea stergea acest cuvant si il facea sa-si piarda importanta?

Sta in picioare si o vede cazuta pe banca funerara alaturi de alaiul bocitor. El vede falsitatea lacrimilor ce ii sunt ei atat de necesare. Dispar. Se aseaza. Sunt ca doua morminte vecine. Pe banca astepti sa vina. Se crede a fi cel asteptat. Nimic nu sparge linistea. O priveste si simte absenta ei.

Sarutul dulce, cearta, partajul si revenirea au ca urmare moartea. Sarutul. Sarutul de dupa e prima lopata de pamant aruncata de cel intors peste celalalt. Aceleasi buze de aceeasi fragezime. Acelasi patos, mai mare chiar uneori. Gesturi ample de iubire salbatica, ravasirea parului si carnalitatea actului te omoara. L-a simtit. A simtit curentul ce-ti trece prin sira spinarii. A gustat buzele reci si nu se putea opri. A vazut intoarcea unui cadavru. Ce a iubit a plecat. S-a intors un impostor. Nu suporta nici minciuna in care se gasea,dar mai mult nu suporta lipsa. Un trup incerca sa umple un gol sufletesc.

S-a intors spre el. L-a lovit cu o privire ce parca spunea:"E ocupata banca. De ce te-ai mai asezat?"
-Pleaca!
-Nu! Stau.
-Saruta-ma atunci!
-Nu. Eu vreau sa te intregesc.
Vorbesc. Un sarut era de ajuns. Ii alimenta dorinta. O vedea pe Ea pierduta. Nu era prima data. Culorile erau din ce in ce mai palizi. Contrastul dintre ea si tabloul lui(la care nu a mai privit si de care uitase din clipa in are s-a asezat) crestea cu fiecare gest al ei si incercare a lui de a o salva. Unora le place sa se inece. Nu vor sa ajunga la mal. Teama de a trai poate depasi teama de moarte.

Nu intelege lupta desi o porta. Se poate ridica oricand, poate incepe un nou portret, insa crede ca salvarea ei este si salvarea lui. Stia banca in amanunt. Fiecare detaliu a fost studiat de nenumarate ori. Nu i-a spus si ei. Vede suferinta ei gri. Isi aminteste de negrul sau si de albul la care aspira. Nu stie cu ce sa contrasteze.

Ea pierduta. El pierdut. Pot fi unul gasitul celuilalt. Nu. Partial plecata partial langa si in El. Il doare prezenta atat de absenta a Ei. Il doare sarutul rece. Sta.

lumini si umbre

Era un suflet gol plimbator. Din nou o foaie goala in fata lui si se trezeste iar cu B-ul in mana. De data asta e hotarat sa fie mai atent. Incepe cu axa de simetrie a capului. O imparte in trei: partea de jos o va umple cu un "te iubesc" ce ea il va spune, in cea de mijloc va pune nasul ei turtit de obrazul lui la primul sarut, apoi ochii in care se va pierde de atatea ori pe linia de mai sus si dupa ei fruntea sub care o va gasi pierduta. Cei de langa il privim trasand cu o mina atat de dura un contur atat de fin. Dar este precis. Privim la amandoi. Inca nu a ispravit drumul pana la banca, dar conturul este dat.

O priveste pierdut si in ochii lui se vede speranta ce o arunca inaintea pasilor sai. Fiecare om se aseaza pe banca din diverse motive. El s-a asezat pentru a se odihni, a contempla si a se pierde. Cand esti pe banca te separi de lume. Esti tu si restul. Banca este un loc public in care individul intra si priveste viata pulsand pe langa el. El se simtea mort. S-a asezat candva pentru a se rupe de noi, dar mai ales de Ea.

O vedea asezata pe locul lui. Aceleasi trasaturi angelice pe scheletul demonic. Ochii sai capteaza detaliile unul cate unul. Mana lui fixeaza schita. O striga, dar este acoperit de un zgomot de fundal. Prima conversatie a cazut. Ploua. Un moment mai tarziu este soare si privirile se intalnesc. Ceva izbucneste in el. O saruta. Ii raspunde. Urmeaza o serie de degradeuri frumoase, un joc nebun de lumini si umbre. Portretul pare acum angelic. Nu seamana cu al Ei pentru ca Ea are ochii reci. Fata de pe banca ii zambeste. El calca tot mai apasat pentru a ajunge la ea si lasa ochii pe foaie pentru a pune unele accente. Atunci cand faci un portret trebuie sa fii rabdator si precis. Nu dai cu radiera. Stersul si intinderea hasurilor cu degetul dau efectul de kitch.


Ajunge langa banca. Ridica privirea din foaie si o vede. Sta jos cu ochii in pamant. Parul ii atarna ca o salcie plangatoare. Nu intelege. Acum a ajuns. Acum sunt nori iar si abia acum vede asezati niste straini pe banca lor. Fete sterse. Ce cauta ei? Nu are importanta. De ce nu ma priveste acum? Cine a dat lumina mai incet? Ea. Statea pe banca si strangea manerul ei. Ramane mut si se gandeste daca nu cumva o loveste parca in crestetul capului amintirea rece a lor. Isi ridica privirea si priveste prin el. Rosteste un mesaj parca pentru nimeni. Simte gol.


El s-a ridicat de pe banca. Nu poti muri acolo, dar te poti pierde pana si de tine. E un fel de moarte clinica. In aceasta iluzie ti se arata lumina de dincolo. Esti ca un calculator pus pe stand-by. Vezi focul viu, izvorul vietii si delta sa. Experienta te lasa totusi cu intrebarea:"Era imaginea Ei in forma pura sau contrastul?".


Il chinuie gandul:"O salvez sau o ingrop?"

-echos-

"Daca nu erau in alta limba le intelegea..."

Era din nou lumina peste ei. El aici, pe banca, ea acolo. Se certau. Suferinta sa de acum cu amintirea ei de atunci. S-a ridicat si a mers pe malul apei. Vedea jos imaginea susului. O vedea zburand si isi vedea imaginea stearsa in apa. Zvacnea ura in el. Era confuz si incerca sa gaseasca raspunsuri la cele mai mici nelamuriri. Nu vedea evidentul, dar analiza atat de profund detaliile lor. Apoi a privit la apa. Era calma.

A simtit un val cum il strabate din cap pana in picioare apoi a ramas incremenit. Era o statuie. Alb. A vazut evidentul. Nu era ea. A fost. A pictat gresit. Mintea i se goleste de intrebari lasand in urma un gand stupid:"nu conteaza cine e". Nu mai credea in Ea. Stia ca nu va mai veni vreodata. Putea fi oricine acum. Nu ii mai pasa. N-a vazut-o decat fugind. Dar oare nu a fost el pictorul? El avea creionul. O copie proasta o ilocuia in timp ce-si lua ochii de la Ea pentru a mai trasa o linie la portret.

Gol. A ramas iar gol inauntru. A inceput sa paseasca. Primii sai pasi. Mergea pe marginea apei. Vedea norii sus si apa linistita jos. Nu cauta un zbor sau o reflexie. Dupa un timp a vazut-o asezata pe o banca. Ii parea cunoscut chipul, chiar frumos de la departare. O striga. Ea ii raspunde si ii face semn sa vina. Nu stie de ce sta ea pe banca de pe care tocmai se ridicase. Nu stie ce asteapta.

Este calm. Trasaturi fine. Nici un rid care sa dea de gol chinul Ei. Chipul iti lasa impresia unei cafele bune ce s-a racit. El paseste spre banca, la inceput mai incet, apoi cu pas din ce in ce mai larg. Fiecare din ele cu un prim zambet, o prima privire, o prima cunoastere a ei. "De departe parea ca zambeste. E serioasa. E rupta". Se putea opri, dar se vedea atat de clar batut in cuie langa Ea pe banca. Si a mers...

*another part of me*

Il loveste parca in crestetul capului amintirea rece a lor. A incremenit pe banca. Priveste cu ochii larg deschisi in zare. Pe retina sa el deruleaza insa imaginile de atunci. Nu e un film prea frumos. Coloana sonora dura. Se simte cum ii creste pulsul pentru ca banca vibreaza odata cu el. Se prinde cu mana rece de ea.

Vede lucrurile ce l-au facut sa fie fericit. Ii revede primul zambet, prima floare daruita ei, primul sarut. Primul pacat. Vede prima cadere, primul ei suspin, primul sau pumn infipt in perete, prima cearta muta, din priviri. Vede prima impacare, simte iar primul sarut strain, primul sarut rece, prima privire sticloasa asupra lui si aude primul tremur din glas. Lupta de mai tarziu. Fad se aude pentru ca sunt tobe. Bat tare. Chitara taie linistea. Vocea lui e acum vocea Sa. Coloana sonora a filmului e cantata acum de El.

El o striga, o alunga... ii regreta disparitia. A trecut iubita sa in ziar la "decese", nu la "(gasit si) pierdut...". Pana la urma de ce ai trece un lucru important la rubrica lucrurilor disparute? Sa stie ceilalti ce noroc poate da peste ei? Si daca este important pentru tine si pentru ceilalti nu atunci poate ca cel ce il va gasi va considera ca nu merita osteneala. Pana la urma nu citeste asa multa lume ziarul.Dar la decese... "La decese sigur se vor uita".

Un strigat puternic taie linistea. Respira greu si ochii sai isi revin. Se inmoaie. A obosit.
E liniste iar. O uita iar si soarele iar apune...

Cu pensula in vopsea

-Ai sarutat vreodata o straina?
-Nu.
-Iti place sa crezi asta...

Cate a ajuns oare sa cunoasca pana in maduva existentei lor? Niciuna. Dar a sarutat. A sarutat la fel de aprins de fiecare prima data, de la primul gest schitat. Nu stia niciodata cine e, dar astepta conturarea unui portret al Ei. Era partial artistul ce o crea, partial audienta din spate, iar mai tarziu ajungea sa fie "mazgalitorul".

Artistul din el avea rolul de a crea un portret cat mai apropiat de al Ei. El avea culorile. Cand lumina era proasta el era omul cu imaginatie ce trebuia sa completeze desenul cu tonurile minunate ce-i lipseau originalului. Si pana la urma era sincer. In final desenul semana cu ceea ce avea in fata, dar ea nu semana cu ce era desenat.

Audienta era partea sa ce se bucura la fiecare noua linie trasata de artist. Era starea de spirit ce lua nastere prin conturarea fiecarui nou detaliu. Artistul avea ochii si mana, dar audienta avea aprobarea si dezaprobrea.

Iar in momentul in care ochiul audientei isi da seama ca ceea ce vede nu este Ea ci o straina, in clipa in care dezaproba, artistul se preschimba in cea mai urata forma a sa:"mazgalitorul". Practic in acest moment portretul ce surprindea pana acum in comparatie cu originalul se transforma intr-o caricatura banala. Toti suntem la nevoie "mazgalitori", insa bunul simt l-a invatat ca in momentul in care devii mazgalitor o faci doar pentru propria ta audienta, iar pe ceilalti ii lasi pur si simplu cu un portret neterminat.

Si a pictat...

Serenada in gama de emotii

Ce nu te ucide te face mai puternic. Suferinta este insa, ca orice drog, letala la supradozaj.

Il vad acum. Ce bilete dulci scria. Cand esti mic si nu te-ai dat cu capul de un numar suficient de pereti vezi lucrurile mai simple, dar la fel de profunde. Suferinta te dezumanizeaza treptat. O iubire puternica ce iti este distrusa poate fi supradozajul de care nu ai nevoie si care te va transforma inntr-o leguma melancolica.

Cuvintele sale erau marunte. Era la fel de scurt ca mine in propozitii.
Gramatica sa:
-predicat
-subiect
-EMOTIE

Nu se pierdea in cuvintele de afara, dar se pierdea in el si in ea. Era o urna ambulanta de sentimente. Nu avea ordine. Extragea cand considera a fi momentul un sentiment si il afisa in putine cuvinte. Predicat simplu, Subiect simplu, EMOTIE. Daca incerca sa detalieze era pierdut. Considera ca acet lucru il faceau ochii sai, zambetul si ticurile sale. Privirea sa ii servea drept metoda de persuasiune.

"O sa imi fie dor de tine"

E un act de curaj sa spui aceste cuvinte si sa crezi la fel de puternic in ele pe cat credea el.
E schimbatoare vremea. Acum e soare. E cald. E bine. Poti tine ochii inchisi si poti asculta linistea. Acum e furtuna. Simti vantul cum te dezbraca. Te simti gol si ud. Esti singur in plina multime si pierdut cu degetul pe harta. El credea in cuvintele sale, dar mai ales in emotia ce le insotea. Astepta ziua cand ploua in amandoi, cand se vor regasi si le va fi iar cald,bine.liniste

Cand te vedeam de jos in sus

Viata l-a lasat sa faca tot ce-i dorea inima.... il vedeai mai mereu jucandu-se, zburdand pe cerul iluziilor sale. Ce amagire... ce dezamagire pentru El. Cum e sa te afli in groapa-ti de mormant si sa te crezi in cer?

Si se gandi sa mai incerce o data. Si putin a trecut si cei doi au inceput iar sa vorbeasca. El iar spunea cuvinte fara de sens, care aparent gadilau urechile fetei. Simtea ca in ea exista din nou o iubire oarba. Cine ar suna la un numar de telefon inexistent de doua ori? El. El suna cu disperare la poarta inimii ei. Din timp in timp usa se deschidea, iar inauntru se vedea nimicul ce trecea dincolo de fire.



De ce incerci sa o iubesti? Nu vezi ca Ea ti-a fost data cu alt scop? Vorbea adesea singur. Vocile interioare se acopereau, una urla mai tare ca cealalta, pana ajungeau toate la fad, la pierdut, si se stingeau in el ca o tigara, iar fumul ramanea sa-l chinuie. Melancolia il ucidea. Asculta muzica pentru a-l duce iar la visare. De data asta nu mai avea aripi. Realitatea il injecta cu durere, iar lacrimile le revarsa din compasiune pentru sufletul sau pierdut. Totusi... ce stia el ce este dragostea? Era el suficient de matur sa poata iubi?

Nu ma pot lupta cu nimeni, nu o pot cuceri, nu mi-o poate oferi nimeni. Trebuie sa o salvez. Ea nu isi da seama inca, dar eu sunt salvatorul ei, eu sunt unicul ce o iubeste. Sentimentele mele sunt vii, sunt reale, nu au nimic rau in ele. Eu ii vreau binele. Pana la urma va vedea ea ca eu sunt singurul. Nimeni nu o poate iubi mai mult. Toti vor sa o exploateze. Numai eu vreau sa o iubesc. Dar o vreau doar pentru mine. O iubesc si ii vreau binele. Dar daca binele ei nu este alaturi de mine? Si eu o iubesc cel mai mult... Am ajuns la disperare. Nu mai pot. Doamne te rog fa-ma sa o uit. Ia-mi acest vis din inima, ia-mi durerea. Te rog...

... ca iubirea nu ti-e data sa fie impartasita. A facut cativa pasi prin ploaie si s-a asezat pe o banca rece. Statea incremenit cu fundul ca pe un bloc de gheata. Ochii ii erau mari si in profil se oglindeau razele apusului. Vedea siroind multimea de ape in zare. Taciunele ce se stingea in spatele unor stanci, il pupa de adio in numele Ei.

Franturi din continutul palid

-Da.
Simplu si concis, dar parca prea usor pentru a fi adevarat. Raspunsul ei i-a surprins pe toti ce erau de fata. Cel mai marcat era baiatul. El nu isi putea explica cum este cu putinta ca o zana trecatoare sa ii zica „da!”, iar muritoarele vesnic alaturi sa il refuze necontenit. Era in al noualea cer. O privea insistent in ochi, incercand sa depaseasca privirea inocenta si sa citeasca iubirea in sufletul ei.

Ochii ii erau insa asemenea unor oglinzi. In ei se reflecta cerul, isi zambea soarele si marea se admira, dar El cauta necontenit adevarul din spatele lor. Nu ii pasa ca in tot acest timp El era cel care se oglindea cel mai sclipitor. El cerea cuvinte pentru sentimente inexprimabile… sau inexistente.

A iubit-o asa cum nu o mai facuse pana acum . Era degajat si ii vorbea mult despre visele sale. Se simtea, din nou, iubit, dar mai profund ca odinioara. Nu intelegea de unde provin toate aceste sentimente pe care le avea fata de prietena lui.

Peste El nu mai ploua. Acum nu mai era decat un curcubeu si un amurg rosu ca amorul dintre ei. Soarele se aprindea mai tare in fata ochilor sai. Parul ii acoperea privirea, iar cateva suvite se dadeau in laturi, permitandu-i sa vada frumusetea divina a soarelui. Era totusi o lumina prea puternica pentru el, il orbea, dar ii incalzea sufletul mai mult ca oricand.

Zambea. Era mereu cu zambetul pe buze, total deviat de la planurile pe care si le-a pus in gand cand a venit la Constanta. Amorul i se deslusea tot mai mult, iar el era deschis complet. Ea participa la bucuria lui, lasandu-l sa viseze, dar atat. Ea era doar un element pasiv, doar se lasa iubita. Ii promitea ca la intoarcere se vor revedea, dar rar, iar baiatul era naiv si se agata si de cea mai mica speranta. Mai tarziu avea sa regrete acele amintiri, dar sa le iubeasca. Nu isi regreta nici unul din lucrurile facute, dar regreta ca nu a facut anumite lucruri.

„Nu ne putem intoarce sa schimbam trecutul, tot ce putem face este sa folosim cat mai bine prezentul.”
Dalai Lama

Trei zile. Trei zile cu ea i-au readus lumina in suflet, l-au facut sa uite de el si de amintirele lui negre. Vedea langa el o fata minunata care ii deschidea ochii spre urmatorii pasi din viata lui. Simtea ca nici macar dragostea lui nu o indestula pe fata. Vedea ca ea dorea mai mult. Totusi, lui ii zambea cu aceeasi inocenta in privire in fiecare clipa petrecuta impreuna. O lacrima, un sarut, un amurg de toamna tarzie, doar ele iti pot spune frumusetea sentimentului din sufletul lui.

Un sfarsit drept inceput

Ploua mic si des in jurul lui. Era o zi in care cerul plangea, jertfa sufletului sau. Inauntrul baiatului era insa liniste. Resemnarea era cuvantul ce ii scalda mintile. Ochii ii erau atintiti in trotuar. Isi ridica pentru un moment privirea, iar inaintea ochilor sai se afisa un minunat curcubeu, semn al pacii, iar soarele se inrosea in asfintit, lasandu-l pe copil in mainile noptii.

Era suparat ca prietenele lui de incredere l-au tradat si brusc s-a trezit marginalizat, singur, si asta doar datorita iubirii sale neinteleasa. Rasul se transforma in plans, si nimeni nu ii mai era alaturi sa ii aline suferinta. Astepta ca fetele sa isi ceara scuze, dar nu realizase ca timpul a transformat lucrurile din proaste in si mai proaste. Murphy avea dreptate, dar cine sa asculte de el, cand bucuria iti ia mintile, iar siguranta este dupa cum vrea tradatorul.

Clipa aceasta ii purta mintile undeva departe, si isi vedea pentru prima oara trecutul ca un spectator la cinema, dorind din toata fiinta sa urce pe scena si sa transforme orice tragedie intr-o comedie de dragoste. Isi vedea zarurile aruncate. Nu mai avea nici o alta dorinta decat aceea de a ramane vesic in amintirile sale vii, incercand din nou si din nou sa schimbe irevocabilul.

Nimeni nu ii intelegea suferinta. Clipa se apropia de sfarsit. Zilele treceau, dar pentru el toate erau doar un lung amurg presarat cu picaturi de ploaie, peste care aparea mereu un curcubeu sa-i intareasca credinta. Cu cat crestea frica de tradare se cufunda tot mai mult in adancul sufletului sau, sapa o grota in care el inchidea toate amintirile. Isi redirectionase privirea asupra altor hobbyuri, incercand sa dea viata suferintelor sale. Isi fructifica toate simturile artistice pentru diferite personae, fara ca acestea sa ii acorde macar o ureche la care el sa isi dezvaluie golul din suflet.

Lacrimile se transformara in litere, in portrete, in note musicale, fara ca vreo creatie sa aiba o sclipire in ochii celorlalti. Era neinteles, si acest lucru il facea sa se simta mai departe de visele sale ca oricand. Un singur om i-a inteles durerea si l-a scos din mocirla psihica in care se tarase. Acest prieten a avut o revelatie si a inteles ca baiatului ii sta o piatra pe suflet. El a devenit cu timpul un bun ascultator, un prieten de nadejde, care a luptat cu fricile prietenului sau.

Timpul trecea, iar El avea foarte multe de spus, dar nu prietenului sau, ci unei fete care sa fie egoul sau, o fata care sa il inteleaga si sa ii puna in locul amintirilor sale pline de singuratate, amintiri noi, sa schimbe tragedia in dragostea absoluta. A gasit un sprijin in credinta si a incercat sa isi explice soarta privind lucrurile cat mai pozitiv. El nu era privat de iubrire, doar ca nu isi mai putea exprima simtamintele asa cum o facea odinioara, iar dragostea pe care o simtea acum nu era la fel de emotionanta cum era inaite de a ploua.

Cu cat petrecea mai mult timp singur, cu atat isi marea numarul necunoscutelor din sufletul lui, uneori chiar filozofa si se certa singur, iar uitandu-se in jur, realiza de fiecare data ca nu e nimeni sa-i raspunda la toate intrebarile. Isi punea intrebari si le gasea singur raspunsuri, zicandusi, uneori din egoism, ca nimeni altcineva nu le stie raspunsurile si nimeni nu le intelege asa cum o face el. Ciudat, dar lui ii placeau si momentele de singuratate, caci doar atunci avea suficient timp pentru a se gandi la ceea ce urma sa vina si putea sa viseze cu ochii deschisi la clipa cand va aparea zana lui si ii va rapi toate vorbele, iar el nu ii va mai putea declara iubirea decat printr-o privire si un sarut, apoi vor pasi impreuna in eternitate.

Multi l-au intrebat cum se poate casatori cu o fata, caci sigur se va crea o monotonie, in timp, dar numai el stia cat de multa dragoste avea de dat pentru iubirea lui, si nimeni nu il intelegea. Uneori se gandea daca iubirea vietii lui nu ii va refuza iubirea, fara a privi la inocenta ei si la romantismul Lui incurabil, prin care doreste sa faca o fata sa viseze, sa ii arate cat mai mult din lumea lui neinteleasa. Se gandea cu tristete, in fiecare moment de liniste al sau, la momentul in care zana lui il va parasi fara ca el sa-si destainuie toata suferinta in fata ei si fara ca el sa-i arate un colt din raiul in care dorea sa o duca.