O priveste cum tremura. Simte banca vibrand odata cu ea. Isi scoate haina si incearca sa o inveleasca. Haina trece insa prin ea si cade jos. O fantoma. Atunci se trezeste. Intelege de ce el nu vibra.
"O fantoma. O... fantoma". Priveste in gol si nu poate realiza ce s-a intamplat. Era gata de o sinucidere a egoului pentru salvarea ei. "O FANTOMA!". Mintea i se goleste brusc. Ramane iar stana de piatra pe banca. Toate amintirile ii sunt arhivate si ascunse in strafundul fiintei sale desirate. Nu misca nici sangele prin venele lui. Moare.
Se trezeste singur. Ridica incet privirea din pamant. Vede neclar. Ii este frig. Banca este uda. A plouat. Focalizeaza si in stanga lui observa ca locul este uscat. Nu tine minte sa fi stat cineva acolo. De fapt... de fapt nu tine minte nimic. Nu stie cine sau unde este. Dar nu isi pune intrebari. Trebuie sa se ridice. Se ridica incet. Are muschii atrofiati. A stat mult timp. Se scutura de praf. Se uita spre malul apei si vede o barca. Are panza lasata.
Se lasa condus de impuls. Nu gandeste si nici nu simte nimic. E un manechin umblator.
Merge cu pas marunt spre barca. Pe fata lui nu poti citi nimic. Ridurile fetei sunt incalcite si nu sugereaza decat nimicul dinauntrul sau. E incapabil ca un mort de a mai deschide gura.
Ajunge la barca. Dezleaga parama. Inalta panza.
Plec.
cateodata stau si ma intreb daca nu cumva ne este atit de frica de a ne deschide catre oameni, de a ne deschide sufletul pt a fi fara aparare incit suntem dispusi a ne crede proprii nostrii demoni decat "fantomele" care urla cat ne iubesc... dar vorba ceea... nu trebuia sa auzi, ci trebuia sa simti... iubirea nu poate intra printr-un zid... real sau ireal... cat despre ego.... ce poti sa faci cu el? probabil te iubeste mai mult decat "fantoma"...
RăspundețiȘtergere