-echos-

"Daca nu erau in alta limba le intelegea..."

Era din nou lumina peste ei. El aici, pe banca, ea acolo. Se certau. Suferinta sa de acum cu amintirea ei de atunci. S-a ridicat si a mers pe malul apei. Vedea jos imaginea susului. O vedea zburand si isi vedea imaginea stearsa in apa. Zvacnea ura in el. Era confuz si incerca sa gaseasca raspunsuri la cele mai mici nelamuriri. Nu vedea evidentul, dar analiza atat de profund detaliile lor. Apoi a privit la apa. Era calma.

A simtit un val cum il strabate din cap pana in picioare apoi a ramas incremenit. Era o statuie. Alb. A vazut evidentul. Nu era ea. A fost. A pictat gresit. Mintea i se goleste de intrebari lasand in urma un gand stupid:"nu conteaza cine e". Nu mai credea in Ea. Stia ca nu va mai veni vreodata. Putea fi oricine acum. Nu ii mai pasa. N-a vazut-o decat fugind. Dar oare nu a fost el pictorul? El avea creionul. O copie proasta o ilocuia in timp ce-si lua ochii de la Ea pentru a mai trasa o linie la portret.

Gol. A ramas iar gol inauntru. A inceput sa paseasca. Primii sai pasi. Mergea pe marginea apei. Vedea norii sus si apa linistita jos. Nu cauta un zbor sau o reflexie. Dupa un timp a vazut-o asezata pe o banca. Ii parea cunoscut chipul, chiar frumos de la departare. O striga. Ea ii raspunde si ii face semn sa vina. Nu stie de ce sta ea pe banca de pe care tocmai se ridicase. Nu stie ce asteapta.

Este calm. Trasaturi fine. Nici un rid care sa dea de gol chinul Ei. Chipul iti lasa impresia unei cafele bune ce s-a racit. El paseste spre banca, la inceput mai incet, apoi cu pas din ce in ce mai larg. Fiecare din ele cu un prim zambet, o prima privire, o prima cunoastere a ei. "De departe parea ca zambeste. E serioasa. E rupta". Se putea opri, dar se vedea atat de clar batut in cuie langa Ea pe banca. Si a mers...